Din istoricul comunei Poienarii de Argeş
Cercetând originea numelui acestei comune am ajuns la concluzia că primii locuitori ce au purtat poreclele de „poenari", ar fi fost originari din Transilvania, de la Poiana Sibiului de unde şi-au luat şi numele, iar Bonceşti – din Săliştea Sibiului. Nu se ştie care au venit mai înainte, s-au dacă au venit în acelaşi timp. Ceea ce se ştie este: comuna Poenari este mai veche decât comuna Ciofrângeni, iar bătrânii mai au şi acum dialect ardelesc, ca şi portul cu cămăşi albe, simple, doar cu o cusătură în formă de cruce pe piept şi spate. Specificul ardelenesc este regăsit şi în construcţia caselor.
Cu trecerea timpului „poenarii" amestecându-se cu băştinaşii şi-au pierdut dialectul şi obiceiurile ardeleneşti. Au înfiinţat satul Poenari, au construit biserică şi şcoală, au organizat un mic tîrg de Rusalii şi Obrejenie (6 august) – numindu-l Tîrgul Săliştea – nume care-l poartă şi astăzi.
Cătunul Săliştea (Bonceştii de astăzi) şi-a pierdut numele luând numele familiei Bonceştilor, ca fiind cea mai numeroasă şi mai cu stare familie din sat, rămânând numai târgul cu numele de Sălişte.
Moară nu au avut nevoie să construiască deoarece au găsit în apropiere moara moşnenilor Ioaniceşti – Ceaureşti.
„Poenarii" şi „săliştenii" s-au aşezat pe moşia Mânăstirii Tutana înfiinţând satele Poenari şi Bonceşti.
Atât poenarii cât şi săliştenii şi-au clădit propria lor biserică, la început din lemn, mai apoi din cărămidă.
Biserica satului Poenari a fost construită, iniţial, în deal, unde îşi au pământul moştenitorii lui Pătru Bălan. Se vede şi azi o mică troiţă de lemn pe locul fostului altar, împodobită cu: icoane vechi, sfeşnice, odăjdii, iconostas. Pe la anul 1812, oamenii au construit o nouă biserică, de zid, care este şi astăzi.
Bonceştii şi-au construit construit biserica tot pe un deal, numit astăzi Dealul Bisericii sau Dealul lui Ciobei. Locul fostei biserici nu se mai cunoaşte din cauza alunecărilor de teren survenite ulterior. Pe la anul 1868, prin stăruinţa lui Ştefan Boncea, Ion R. Boncea s-a făcut o altă biserică din cărămidă, lângă şosea, biserică ce funcţionează şi astăzi.
În satul Poenari găsim ca preoţi, după vechile hrisoave, pe: preotul Oprea, apoi fiul său Lazăr, apoi preotul Dumitru şi mai pe urmă preotul Petrache şi Runceanu.
După ce s-au înfiinţat parohiile, şi biserica Bonceştilor a devenit parohie prin susţinerea materială a familiei Bonceşti – oameni înstăriţi, iar preotul Petrache devine primul preot paroh – agreat de familia Boncescu. S-au păstrat până astăzi cearta şi amănuntele picante dintre preotul Petrache şi contracandidatul lui la parohie - preotul Runceanu. A urmat apoi preotul Marin Boncea.
Satul Ioaniceşti este locuit de oameni de baştină, numele venind de la unul din locuitori - Ioanicescu al cărui bunic se numea Ion. Nu se ştie împrejurarea prin care au devenit ei proprietari. Bănuim că înainte de domnia fanarioţilor domnitorii erau stăpâni şi ei domneau în mod absolut, iar când le trebuia oaste pentru apărarea ţării recrutau din domeniul lor, fie clăcaşi la alţii (vasali), fie moşneni din vechime. După război, domnitorul îşi răsplătea soldaţii credincioşi împroprietărindu-i cu câte un petec de pământ. Probabil aşa s-a întâmplat şi în Bonceşti.
Cătunul Găbrieni îşi are numele de la un moş cu numele de Găbrian; cătunul face parte din satul Ioaniceşti. Aici s-a construit o bisericuţă de lemn care mai este şi astăzi şi funcţionează ca o capelă a cimitirului. Nu se mai oficiază slujbe în ea deoarece sătenii vin la biserica din Ioaniceşti. Această bisericuţă este foarte veche, pisania fiind ştearsă însă nu se mai poate identifica anul construirii.
Pe vremuri toţi locuitorii atât ai Găbrienilor, cât şi ai Ioaniceştilor şi ai Tomuleştilor (sau Teleşpanilor) mergeau la această bisericuţă a Găbrienilor.
În anul 1870 satenii din Ioaniceşti fac biserică zidită, unde merg astăzi locuitorii tuturor acestor cătune.
Ca preoţi consemnaţi de acte găsim pe preotul Ion, preotul Dumitru (nu cunoaştem familiile din care provin; în general în acea vreme se semna numai cu numele de botez). Au urmat apoi preotul Andrei Ioanicescu, Constantin Ioanicescu fiul lui Andrei care a trăit până în anul 1918, murind de tifos exantematic. După moartea acestuia au urmat preoţi străini (din alte zone): Dumitru Popescu din Bleici, preotul Roşu de la Bârseşti, preotul Ionescu zis Vijelie (pentru că era înalt şi subţire ţi mergea cu paşi mari). După plecarea preotului Ionescu în comuna sa natală, Coloneşti, au urmat: preotul Vasile Frujină din Ceaureşti, fiul preotului Frujină din satul Lacurile.
Ioaniceştii, Găbrenii şi Tomuleştii sau Teleşpanii sunt fraţi cu Ceaureştii, în primul rând, apoi cu Bleicii şi Blidarii, fiind cu toţii moşneni de pe aceeaşi moşie.
Satul Ceaureşti îşi are numele de la un strămoş al lor anume Ceauru.
Satele Ceaureşti şi Ioaniceşti, aşa cum am mai precizat, stăpâneau, ca şi astăzi, tot terenul din muchia Neţeştilor (Plaiul Oilor) şi Drumul lui Crau, Valea lui Briceag, Pârâul Satului, Valea Oancii, adică muchia văii şi până în Muchia lui Bălan şi Muchia Ceaureştilor spre Valea Luminii.
Comuna dispune de un potenţial uman scăzut, în cadrul căruia agricultura constituie funcţia dominană. Funcţiunea de bază în structura economico – socială şi principala sursă de venituri şi ocuparea resurselor de muncă rămânând agricultura.
Lipsa resurselor financiare necesare unor programe de modernizare a localităţii şi implicit a principalelor ramuri de activitate, are consecinţe negative asupra folosirii resurselor de muncă cât şi asupra calităţii vieţii populaţiei.
Trebuie menţionat faptul că într-o localitate în care nu sunt satisfăcute posibilităţile de ocupare a potenţialului de forţă de muncă, deplasările pentru exercitarea activităţilor în afara localităţii sunt numeroase.
Profilul economic al comunei este dominant agricol, cea mai mare parte a populaţiei ocupate având locul de muncă în exploatările agricole particulare caracterizate printr-o putere economică redusă, suprafaţa medie de teren agricol pe gospodărie este de 1,61 ha.
Producţia vegetală şi animală constituie ramurile cu o dezvoltare importantă în cadrul economiei teritoriului comunei. În cadrul producţiei vegetale sunt reprezentative suprafeţele cultivate cu cereale, în special porumbul.
Producţia animală realizată se situează la nivele relativ medii, problema principală constituind-o disfuncţionalităţile legate de valorificarea principalelor produse.
În concluzie, atât potenţialul economic cât şi structurile economice pentru valorificarea acestuia sunt monofuncţionale, predominant agricole.
Cercetând originea numelui acestei comune am ajuns la concluzia că primii locuitori ce au purtat poreclele de „poenari", ar fi fost originari din Transilvania, de la Poiana Sibiului de unde şi-au luat şi numele, iar Bonceşti – din Săliştea Sibiului. Nu se ştie care au venit mai înainte, s-au dacă au venit în acelaşi timp. Ceea ce se ştie este: comuna Poenari este mai veche decât comuna Ciofrângeni, iar bătrânii mai au şi acum dialect ardelesc, ca şi portul cu cămăşi albe, simple, doar cu o cusătură în formă de cruce pe piept şi spate. Specificul ardelenesc este regăsit şi în construcţia caselor.
Cu trecerea timpului „poenarii" amestecându-se cu băştinaşii şi-au pierdut dialectul şi obiceiurile ardeleneşti. Au înfiinţat satul Poenari, au construit biserică şi şcoală, au organizat un mic tîrg de Rusalii şi Obrejenie (6 august) – numindu-l Tîrgul Săliştea – nume care-l poartă şi astăzi.
Cătunul Săliştea (Bonceştii de astăzi) şi-a pierdut numele luând numele familiei Bonceştilor, ca fiind cea mai numeroasă şi mai cu stare familie din sat, rămânând numai târgul cu numele de Sălişte.
Moară nu au avut nevoie să construiască deoarece au găsit în apropiere moara moşnenilor Ioaniceşti – Ceaureşti.
„Poenarii" şi „săliştenii" s-au aşezat pe moşia Mânăstirii Tutana înfiinţând satele Poenari şi Bonceşti.
Atât poenarii cât şi săliştenii şi-au clădit propria lor biserică, la început din lemn, mai apoi din cărămidă.
Biserica satului Poenari a fost construită, iniţial, în deal, unde îşi au pământul moştenitorii lui Pătru Bălan. Se vede şi azi o mică troiţă de lemn pe locul fostului altar, împodobită cu: icoane vechi, sfeşnice, odăjdii, iconostas. Pe la anul 1812, oamenii au construit o nouă biserică, de zid, care este şi astăzi.
Bonceştii şi-au construit construit biserica tot pe un deal, numit astăzi Dealul Bisericii sau Dealul lui Ciobei. Locul fostei biserici nu se mai cunoaşte din cauza alunecărilor de teren survenite ulterior. Pe la anul 1868, prin stăruinţa lui Ştefan Boncea, Ion R. Boncea s-a făcut o altă biserică din cărămidă, lângă şosea, biserică ce funcţionează şi astăzi.
În satul Poenari găsim ca preoţi, după vechile hrisoave, pe: preotul Oprea, apoi fiul său Lazăr, apoi preotul Dumitru şi mai pe urmă preotul Petrache şi Runceanu.
După ce s-au înfiinţat parohiile, şi biserica Bonceştilor a devenit parohie prin susţinerea materială a familiei Bonceşti – oameni înstăriţi, iar preotul Petrache devine primul preot paroh – agreat de familia Boncescu. S-au păstrat până astăzi cearta şi amănuntele picante dintre preotul Petrache şi contracandidatul lui la parohie - preotul Runceanu. A urmat apoi preotul Marin Boncea.
Satul Ioaniceşti este locuit de oameni de baştină, numele venind de la unul din locuitori - Ioanicescu al cărui bunic se numea Ion. Nu se ştie împrejurarea prin care au devenit ei proprietari. Bănuim că înainte de domnia fanarioţilor domnitorii erau stăpâni şi ei domneau în mod absolut, iar când le trebuia oaste pentru apărarea ţării recrutau din domeniul lor, fie clăcaşi la alţii (vasali), fie moşneni din vechime. După război, domnitorul îşi răsplătea soldaţii credincioşi împroprietărindu-i cu câte un petec de pământ. Probabil aşa s-a întâmplat şi în Bonceşti.
Cătunul Găbrieni îşi are numele de la un moş cu numele de Găbrian; cătunul face parte din satul Ioaniceşti. Aici s-a construit o bisericuţă de lemn care mai este şi astăzi şi funcţionează ca o capelă a cimitirului. Nu se mai oficiază slujbe în ea deoarece sătenii vin la biserica din Ioaniceşti. Această bisericuţă este foarte veche, pisania fiind ştearsă însă nu se mai poate identifica anul construirii.
Pe vremuri toţi locuitorii atât ai Găbrienilor, cât şi ai Ioaniceştilor şi ai Tomuleştilor (sau Teleşpanilor) mergeau la această bisericuţă a Găbrienilor.
În anul 1870 satenii din Ioaniceşti fac biserică zidită, unde merg astăzi locuitorii tuturor acestor cătune.
Ca preoţi consemnaţi de acte găsim pe preotul Ion, preotul Dumitru (nu cunoaştem familiile din care provin; în general în acea vreme se semna numai cu numele de botez). Au urmat apoi preotul Andrei Ioanicescu, Constantin Ioanicescu fiul lui Andrei care a trăit până în anul 1918, murind de tifos exantematic. După moartea acestuia au urmat preoţi străini (din alte zone): Dumitru Popescu din Bleici, preotul Roşu de la Bârseşti, preotul Ionescu zis Vijelie (pentru că era înalt şi subţire ţi mergea cu paşi mari). După plecarea preotului Ionescu în comuna sa natală, Coloneşti, au urmat: preotul Vasile Frujină din Ceaureşti, fiul preotului Frujină din satul Lacurile.
Ioaniceştii, Găbrenii şi Tomuleştii sau Teleşpanii sunt fraţi cu Ceaureştii, în primul rând, apoi cu Bleicii şi Blidarii, fiind cu toţii moşneni de pe aceeaşi moşie.
Satul Ceaureşti îşi are numele de la un strămoş al lor anume Ceauru.
Satele Ceaureşti şi Ioaniceşti, aşa cum am mai precizat, stăpâneau, ca şi astăzi, tot terenul din muchia Neţeştilor (Plaiul Oilor) şi Drumul lui Crau, Valea lui Briceag, Pârâul Satului, Valea Oancii, adică muchia văii şi până în Muchia lui Bălan şi Muchia Ceaureştilor spre Valea Luminii.
Comuna dispune de un potenţial uman scăzut, în cadrul căruia agricultura constituie funcţia dominană. Funcţiunea de bază în structura economico – socială şi principala sursă de venituri şi ocuparea resurselor de muncă rămânând agricultura.
Lipsa resurselor financiare necesare unor programe de modernizare a localităţii şi implicit a principalelor ramuri de activitate, are consecinţe negative asupra folosirii resurselor de muncă cât şi asupra calităţii vieţii populaţiei.
Trebuie menţionat faptul că într-o localitate în care nu sunt satisfăcute posibilităţile de ocupare a potenţialului de forţă de muncă, deplasările pentru exercitarea activităţilor în afara localităţii sunt numeroase.
Profilul economic al comunei este dominant agricol, cea mai mare parte a populaţiei ocupate având locul de muncă în exploatările agricole particulare caracterizate printr-o putere economică redusă, suprafaţa medie de teren agricol pe gospodărie este de 1,61 ha.
Producţia vegetală şi animală constituie ramurile cu o dezvoltare importantă în cadrul economiei teritoriului comunei. În cadrul producţiei vegetale sunt reprezentative suprafeţele cultivate cu cereale, în special porumbul.
Producţia animală realizată se situează la nivele relativ medii, problema principală constituind-o disfuncţionalităţile legate de valorificarea principalelor produse.
În concluzie, atât potenţialul economic cât şi structurile economice pentru valorificarea acestuia sunt monofuncţionale, predominant agricole.