Alimentatia, locuinta si portul
Hrana populaţiei. Alimentaţia copiilor şi adulţilor lăsa de dorit, mai ales din punct de vedere al calităţii, dar şi al modului de preparare.
Învăţătorul Ion Diaconescu din Leordeni ne descrie mai întâi hrana copiilor care frecventau cursurile şcolii în anul 1900: „Mămăligă friptă, nuci, praz, ceapă, prune uscate, mere cu mămăligă, icre tarama şi câte puţine măsline; acasă se mai adaugă fasole fiartă, varză acră şi urzici", în zilele de post, iar în zilele de dulce, mâncau: ouă, lapte, brânză, peşte, puţină carne de porc afumată, friptură de pasăre, însă „cea mai obişnuită mâncare este peşce fript".
Şi alimentaţia adulţilor „lasă foarte mult de dorit", mâncarea se împarte după zile de post sau dulce". În zile de post, mănâncă: mămăligă, varză, fasole, murături, prune uscate, praz, ceapă, usturoi; în zile de dulce: „peşce sărat, puţine ouă, căci le vinde la străini, lapte nu au, căci lipsesc vacile; lipsa vacilor se datorează şi lipsei islazului - au avut islaz, însă l-au făcut loc de arătură, iar acum sunt siliţi a lua de la proprietari".
La Crăciun, fiecare sătean taie un porc, „dar neştiind cum să-l conserve, îl achită în câteva săptămâni, şi la mulţi se strică". „Carne de vacă deşi se taie, dar săteanul nu e obişnuit a-şi lua o bucăţică de carne, pe de-o parte, pe de alta, n-au cu ce o cumpăra sau nu ştiu ce să facă cu ea, decât a o frige".
„Păsări deşi au, dar puii îi vând pentru a-şi lua lucruri ce n-au: fir, mătase şi se mulţumesc a mânca şi în zile de dulce fasole, sau dacă este mai ghiabur, peşce sărat. Mieii lipsesc, neavând oi decât puţine.
Copiilor la şcoală nu le dau decât mămăligă friptă, turtă, rar pâine de casă, nuci, prune uscate, multă ceapă, ceapă verde, praz, iar în zilele de dulce, peşce sărat, câte un ou, puţină brânză, câte o bucăţică de carne de porc în timpul iernii".
Despre alimentaţia populaţiei din cătunul Călugăriţa, ne-a lăsat interesante informaţii învăţătoarea Maria Bucur, într-o schiţă monografică, întocmită în anul 1946, pentru obţinerea gradului I didactic .
Familiile de mijloc, în care categoric le consideră aproape pe toate, consumă următoarele alimente: ouă, varză, lapte, fasole, cartofi, peşte, prune şi diferite legume pregătite mai bine sau mai rău, după obişnuinţă.
Cei înstăriţi: brânză de vacă, ouă prăjite (jumări), ciorbă de pasăre, lapte dulce şi bătut - în zilele obişnuite; unt cu mămăligă, varză călită sau fiartă, fără carne, friptură de pasăre sau porc la frigare, pe grătar sau tavă, lapte bătut sau prins - în zilele de sărbătoare; cozonaci la Crăciun şi Paşti.
Familiile sărace: rareori ouă fierte, varză călită, fasolea şi cartofii se consumă în mai mică măsură „masa lor, deseori, se compune din mămăligă cu ceapă, usturoi, varză acră, lapte de capră şi multe fructe pe care le mănâncă de cele mai multe ori şi necoapte".
Alimentaţia de bază: mămăliga, turta coaptă în ţest sau în sobă, tot din mălai, amestecat cu puţină făină, şi mai rar pâine. „Până de curând aproape nimeni nu făcea pâine în casă, se cumpăra, de curând aproape toţi şi-au făcut cuptor". La Crăciun se consumă carne de pasăre şi porc, iar la Paşti, miel.
Toate legumele erau cultivate în gospodării, afară de mazăre care se consuma foarte rar; puţine alimente se cumpărau de la Găieşti sau Cârcinov „de la sârbii care vin în piaţă".
Grăsime se consumă cam 60 kg pe an de familie, dar sunt şi familii sărace care nu consumă grăsime.
De câţiva ani porcii se taie cu patru-cinci săptămâni înainte de Crăciun, de teamă să nu se îmbolnăvească de „constipaţie, pestă sau guşter, boli care au făcut ravagii în anii din urmă".
Iarna, când femeia mai are timp, face gogoşi, colarez (lapte dulce îngroşat cu făină) şi păsat de porumb prăjit cu multă untură.
Învăţătoarea ne detaliază hrana şi pe anotimpuri. Primăvara, legumele sunt terminate, grăsimea la fel, tocmai când încep muncile câmpului. „Natura le vine în ajutor - localnicilor, n.n. - căci apar urzicile, ştirul, loboda, ciupercile şi bureţii"; din cauza „clocitului nu pot tăia păsări". Vara, fiecare gospodină are 50-60 de pui de găină, gâscă, raţă, curcă, din care se pot tăia, apar verdeţurile în grădină: ceapă, usturoi, castraveţi, roşii, varză, ouă, brânză, lapte. Toamna, „porumb există; la fel, făină, păsări, legume, fructe, struguri; de asemenea, ţuică şi vin, chiar şi pentru vânzare".
La Crăciun, se fac sarmale, friptură, piftie, se prepară maţele porcului cu usturoi, tobă, cârnaţi, cârnaţi din carne de porc sau vită, amestecate cu orez şi ceapă. La Paşti se consumă ouă înroşite, gogoşi, cozonaci şi miel.
Ni s-au transmis informaţii şi despre masa care se servea la nunţi şi botezuri: întâi gustare de mezeluri, brânză, ouă, altădată şi măsline; apoi, varză fiartă, ciorbă dulce, o mâncare cu sos, friptură; unii dau chiar cozonac.
La pomeni, mai ales toamna, când se dezleagă aşa-zisele sărindare, se serveşte aceeaşi mâncare, iar dacă este post, fasole, cartofi, varză, peşte.
Hrana copilului. Noul născut este alăptat cinci-şase luni, apoi i se dă şi lapte de vacă, pâine înmuiată în zeamă de ciorbă sau fasole; de la unu-doi ani, începe a-i da, treptat, hrana adultului.
Majoritatea locuitorilor ţin postul Crăciunului şi Paştelui; unii, doar primele şi ultimele săptămâni. În post mănâncă: ciorbă de fasole, varză acră ori fiartă, murături, praz, prune fierte; grăsimea era uleiul. Unii ţin şi postul Sfintei Marii, iar alţii şi al Sfinţilor Petru şi Pavel.
În ceea ce priveşte sănătatea, „sunt şi câteva cazuri de pelagră, din cauza băuturii, a hranei proaste şi muncă multă, fără hrană potrivită".
Despre acelaşi sat, Călugăriţa, a întocmit în 1943 o lucrare pentru obţinerea aceluiaşi grad didactic şi învăţătoarea Gheorghiţa Nicolescu. Despre alimentaţia populaţiei, aceasta spune că „masa este neregulată şi nesubstanţială", se consumă mult lapte de capră, multe fructe, de multe ori necoapte. „Până acum trei ani, pâine nu făcea aproape nimeni în casă", se cumpăra de la brutărie sau băcănie; astăzi sunt 20 de cuptoare mici. Autoarea mai face precizarea că populaţia nu consumă linte şi mazăre. Fruntaşii satului consumă anual câte 10 dubludecalitri de făină şi câte 60 kg de grăsime, iar ceilalţi, câte 10-15 kg de grăsime .
Despre hrana locuitorilor din Glâmbocata, învăţătorul Constantin Scarlat afirma, în 1946, că, „ar fi bună dacă ar întrebuinţa pâinea în loc de mămăligă" şi aceasta nu din lipsă de grâu, ci din obişnuinţă; 25% consumă şi pâine. Aspectul cel mai rău era că 50% dintre ei consumă alcool, iar 10% dintre ei sunt periculoşi pentru societate.
Locuinţa. Despre gospodărie, învăţătorul Ion Diaconescu ne transmite doar că locuinţele sunt văruite în alb, iar în interior sunt împodobite cu „şervete şi chilime".
Însă învăţătoarea Maria Bucur, în lucrarea sa, ne lasă multe şi interesante amănunte despre gospodăriile din Călugăriţa. Majoritatea caselor sunt salubre şi se compun din două camere şi o tindă: într-o cameră locuiesc toţi - părinţi, copii, bunici, iar cealaltă este gătită, numită odaie; ambele camere au câte două paturi de lemn, lungi, pe lângă pereţi „cei mai săraci şi mai zgârciţi şi din obişnuinţă pun peste scândurile patului o rogojină de papură". Patul este acoperit cu o pătură de câlţi sau lână; parte din ei au început să folosească salteaua de paie şi paturi mai bune, lucrate mai frumos, în tăblii, de asemenea, au început să folosească plapuma de lână, fără cearceafuri. Tot în camera de locuit, mai există o „masă încheiată, prevăzută cu sertare, unde ţin actele, banii", iar la partea de jos a mesei „ţin conacele, lingurile şi farfuriile mai bune, ce eventual le are". De asemenea, în această încăpere se află o masă mică, joasă, rotundă, pe care se pune mâncarea pentru toată familia „aşezată în jurul ei, pe scăunele mici sau stând chiar jos".
În odaie au un pat sau două, masă, scaune, oglindă şi cuier pe care stau atârnate hainele mai bune. La capul patului, sunt aşezate pături, velinţe, plăpumi; alături se află lada de zestre, în care se ţin lucruri de îmbrăcăminte.
Luminatul caselor se făcea cu lămpi cu gaz (petrol), fiecare familie consumând între 5 şi 10 dal de gaz, mai ales iarna, când nopţile sunt mai lungi, iar femeile „lucrează de mână".
Încălzitul camerei de locuit se face cu „sobă de zid, fier şi în ultimul timp au apărut sobe de teracotă" în care ard lemne. „Casele vechi au la intrarea în tindă o vatră numită coş, unde, mai ales vara, se face mâncarea pe pirostrii"; tot aici se află ţestul pentru copt turta sau pâinea.
Casele înainte se făceau „de gard sau bârne, cu o tindă şi o odaie, pe temelie de lemn"; mai târziu, au început să fie construite din cărămidă, cu sală şi două camere; începând cu anul 1920, au început să apară case mai mari, mai spaţioase, pe temelie de beton, „cărămidă arsă pentru zid, cu fronton, cu antreu, cu 2-3 camere, ferestrele mai mari pentru lumină". Acoperişul era din şiţă sau din tablă. Cutremurul din 1940 şi urmările lui i-au făcut pe gospodari să ia măsuri, astfel că noile case au „brâu de beton armat deasupra ferestrelor. Casele ţărăneşti cu prispă şi cerdac deschis în faţă aproape au dispărut, acum se fac ca la oraş. Porţile sunt fără ornamentaţie; înainte erau „frumos lucrate şi cu acoperiş".
În case, toate lucrurile sunt ţărăneşti, lucrate de mâna femeilor: pe pereţi sunt şervete frumos lucrate în război, sau cusute cu arnici colorat şi cu ciucuri. Oalele şi vasele de pământ folosite în gospodărie erau procurate la Moşi, de la Cârcinov, sau „de pe drum, pe porumb sau bani, de la olarii ce trec prin sat"; se preferă vasele smălţuite cu verde şi alb şi cărămizii nesmălţuite; străchinile sunt folosite ca veselă, iar oalele, pentru apă şi gătit mâncarea.
Doniţele de apă aproape au dispărut, fiind înlocuite cu căldări smălţuite, ori de zinc, chiar de tablă. Învăţătoarea mai precizează că nu se încondeiază ouăle, se roşesc, ori „se pică cu ceară cu diferite flori"; cântecele bătrâneşti au dispărut, doar lăutarii mai ştiu „cântece de haiducie, despre robiile la turci, despre hoţie, datorate câtorva hoţi din pădurile din apropiere" (aşa cum este cântecul lui Radu lui Anghel din Greci şi Miu). Cântecul popular era cântat mai ales de fete „la sapă, cules de fructe, la gârlă".
Cu igiena locuinţei era mai greu, mai ales iarna. Toţi membrii familiei locuiau într-o cameră şi, pe lângă aceştia, „mai aduc câte o cloşcă care cloceşte, vreo gâscă pe ouă, vreun miel fătat sau viţel, până se mai întăreşte. Atâtea suflete într-o cameră fac aerul insuportabil. Aerul se mai strică, pe lângă toate astea, de tutunul ce se păpuşeşte tot în aceeaşi cameră". Locuinţa se văruia înainte de Paşti şi Crăciun.
Majoritatea familiilor au ca dependinţe fânare, dedesubt grajdul vitelor, construite din zid sau scânduri, pătul pentru porumb şi sub ele magazii, „beciuri ori crame pentru vin", coteţe pentru porci şi păsări.
„Starea de higienă a unei gospodării se poate constata şi după faptul că are sau nu closet. Majoritatea, mai ales cei mai simţiţi, şi-au făcut closete bune, pe care le ţin într-o perfectă stare de curăţenie, dar o parte nu şi-au făcut deloc, iar alţii, deşi le-au făcut de teama vreunei amenzi, nu le întrebuinţează, ceea ce dovedeşte că cei chemaţi pentru ridicarea sanitară a satului au încă de lucru mult".
Învăţătorului Vasile Anghel de la Glâmbocel i s-a spus de către bătrâni despre case că „erau făcute din vârghini, acoperite cu coceni [...], nu aveau tavan, ci podină"; toate casele aveau tindă, un celar unde făceau mâncare şi ţineau alimentele şi o cameră unde dormeau. Casele aveau „în interior un coş în loc de sobă, un pat de scândură acoperit cu rogojină sau ţol de câlţi şi o masă mică, rotundă, pe care mâncau". Prin coş sau horn se încălzeau şi prin el intra lumina în casă; pe vatra lui se ardeau lemnele; „câteodată mai ardeau şi untură într-un ciob ca să lumineze".
Despre gospodăriile din Glâmbocata, învăţătorul Constantin Scarlat spune că 50% erau bune, restul lăsau de dorit, iar locuitorii aveau 25% stare bună, 25% stare mediocră şi 25% stare rea.
Iată cum descrie învăţătorul Nicolae Pârjolea de la şcoala din Glodu, comuna Budişteni, camera de locuit dintr-o gospodărie. În cameră se află „un pat alcătuit din scânduri cioplite grosolan şi aşezate pe două capre. Peste scânduri este aşternut un ţol de câlţi; la un căpătâi grămădite bulendre, la celălalt, scândurile goale. Alături, o poliţă pe care stă vadra de apă şi o oală. În cui, ceva mai sus, lampa cu sticla afumată. Pe peretele din fund atârnă o icoană a Maicii Domnului, veche de tot, sub un ştergar vărgat şi o stablă de busuioc într-o parte. Câteva scăunele prin casă. O fereastră cu drugi, o uşă care dă în cuine".
Această descriere se află în lucrarea sa intitulată „O şezătoare (comedie într-un act)", pe care a compus-o în anul 1944, când s-a înscris la examenul de obţinere a gradului didactic I .
Portul. Prezentăm mai întâi portul bărbaţilor şi femeilor din Leordeni, descris de învăţătorul Ion Diaconescu, la 1900.
„Unii bărbaţi poartă anteriu de lână albă, garnisit cu găitane vopsite în negru şi cusute cu tiriplic; alţii poartă zeighi de lână seină sau neagră; pe dedesubt au cojoace sau pieptare albe, simple sau lucrate cu ibrişin sau tasmale; apoi cămăşi cu clini, albe, simple sau în foi cu piepţi în cute sau sabace, sau în poale cu tul. Peste cămăşi se încing cu brâne de lână, vopsite roşetic, peste brâne, cu bete sau chimir. În picioare încalţă opinci cu nojiţe
sau curele, cu obiele albe, simple sau cusute cu lânică; în zilele de sărbătoare încalţă cizme, ghete sau pantofi cu ciorapi de lână. Pe cap poartă căciuli sau pălării negre. Pe sub anterie sau zeghi mai poartă mintene simple sau cusute cu ceaprazuri. Părul şi barba le tund".
„Femeile poartă scurteici cu feţe de lână, velură, mătase, catifea, tratidan, saten şi căptuşite cu cojoace sau cu blană de vulpe. Pe sub scurteici poartă ilice albe, simple sau garnisite cu fir sau şirete. Apoi ii sau cămăşi de bumbac, cânepă, borangic, alese în război sau cusute cu mătase, lânică sau arnici de diferite materii, colorate, mai ales roşu, galben, albastru. Peste cămăşi poartă fuste, de diferite materii, negre, roşii, verzi; altele poartă fote de lână, alese sau cusute cu fir, cu lânică şi fluturi. Peste mijloc, încing bete lungi de diferite culori. Pe cap poartă marame de borangic, prinse cu spilce sau ace, ori basmale, broboade de lână, ştergare sau dirmele. Încalţă cizme, ghete, pantofi negri, cu ciorapi sau tureci şi mai mult umblă desculţe.
Să vedem cum descrie învăţătoarea Maria Bucur portul femeiesc şi bărbătesc din satul Călugăriţa, în anul 1946. Femeia poartă ie (cămaşă), cusută cu arnici sau ţesută în război, fustă, bluză, şorţ; iarna poartă bluză groasă, pieptar, flanel. În picioare poartă pantofi, ghete sau opinci, iar vara umblă desculţe.
Bărbatul poartă vara cămaşă şi pantaloni de pânză de bumbac, in sau cânepă, se încinge la mijloc cu bete sau curea. În alte vremuri purta pantalon mai gros de bumbac sau lână, de culoare albă (de aba), cămaşă cu flori pe poale peste ei", mintean fără mâneci de postav sau dimie de casă, mintean cu mâneci, cojoc, manta albă de dimie cu găitane negre. Prin anul 1920, bărbaţii au început să poarte pantaloni negri, mai ales tineretul, cei bătrâni „nu şi-au schimbat portul".
De sărbătoare, femeile şi fetele îmbracă ce este mai bun şi frumos, menţinând portul ţărănesc: ia şi fota. Unele au început să-şi facă rochii ca cele de la oraş. Bărbaţii, mai ales cei tineri, îmbracă de sărbătoare vestă închisă la gât, cu haină şi pantalon negru.
Un alt învăţător, Nicolae C. Dobre, care a funcţionat la Şcoala din Baloteasca, descrie portul din acest sat, care „s-a numit şi Morile Noi", într-o lucrare întocmită în anul 1943, în vederea obţinerii gradului I didactic .
Femeia poartă ie, ţesută în război sau cusută „şi cămaşă până jos, numită poale înnădite-n brâu", în spate poartă o zuvelcă „artistic-naţional lucrată"; când se găteşte pune două, una în spate şi una în faţă, iar în zi de lucru, pune în faţă un şorţ de stambă. Învăţătorul îşi arată nemulţumirea într-un mod aparte pentru faptul că portul naţional începe să dispară. „Câteva prin sat fac pe scroafa-n salcie cu stămburi sau vreo rochiţă de mătase".
În privinţa încălţămintei spune că femeile sunt „veşnic desculţe"; nu se încalţă decât la biserică sau horă, iar cele mai sărace nu se încalţă „nici aici, vara". Face totuşi precizarea că opinca „a făcut loc pantofilor şi ghetelor". Bărbatul poartă cămaşă albă de pânză, cele bune având flori; n-au iţari, vara poartă pantaloni de pânză; peste cămaşă „poartă dimie", iar pe cap, căciulă.
„Aici se opreşte portul naţional şi face un pic de odihnă" pentru că „Dinsus, cum zic ei, portul se menţine ca frumuseţe, mă rog, ca la oraş. Acolo toţi se îmbracă nemţeşte şi jidăneşte". Mai departe autorul arată că femeile îşi menţin zuvelcile şi betele. „Iile, în special, sunt frumoase; se poartă mult cu altiţe şi ajururi". „Fata harnică e cea care termină ia de Paşti", pe care o îmbracă la această sărbătoare şi „iese în răspântia satului" s-o vadă celelalte fete şi merge la horă care este „veche şi săltăreaţă".
Despre portul românesc din Glâmbocata, învăţătorul C. Scarlat afirma că „îl mai ţin doar bătrânii", fără să-l descrie.
În cercetările pe care le-am întreprins în arhive nu am descoperit nici o lucrare despre Budişteni sau satele vecine Băila, Scoiceşti, Glodu. Am cercetat lucrarea învăţătorului Vasile Anghel de la Şcoala din Glâmbocel, sat al Muscelului, care se află lângă Scoiceşti şi Budişteni, iar portul şi obiceiurile sunt la fel în aceste sate. De altfel, deosebiri în ceea ce priveşte portul, interiorul caselor, gospodăria, obiceiurile din satele care compun astăzi comuna Leordeni nu prea sunt, iar de vor fi, totuşi, acestea cu siguranţă sunt nesemnificative. De aceea, vom face unele referiri la lucrarea acestui învăţător, informaţiile fiind valabile pentru satele comunei. Schiţa monografică a realizat-o în anul 1942, în vederea obţinerii gradului I didactic, intitulând-o „Satul Glâmbocel acum 80 de ani", pe baza informaţiilor culese de la bătrâni . Prin urmare, se referă la portul existent cu mai mult timp în urmă.
Bărbatul purta cămaşă de tort, pantaloni de lână strâmţi (iţari), la mijloc se încingea cu brâu ori chimir; peste cămaşă purta zeghie din dimie şi cojoc, iarna; pe cap purta „căciulă de dimie şi iarna şi vara".
Femeia purta cămaşă albă din tort, lungă până la gleznă şi două zuvelci; la mijloc se încingea cu bete; sărbătoarea îmbrăca fotă de lână; „când au apărut lânica şi arniciul, femeile au început să-şi înflorească iile şi fotele"; sărbătoarea purta maramă de borangic. În picioare şi bărbatul şi femeia purtau opinci din piele de animal, argăsită.
În toate casele satelor comunei Leordeni se găsea războiul de ţesut, fiindcă îmbrăcămintea, aşternuturile de pe pat, velinţele şi tot ceea ce împodobea pereţii casei erau lucrate de femeie din cânepă, lână, borangic.
Învăţătoarea Maria Bucur trage anumite concluzii, arătându-şi dezamăgirea: viaţa artistică este compromisă din cauza influenţei urbane a Găeştiului, Târgului Cârcinov şi Bucureştiului; industria casnică este în descreştere din cauza pieţei de unde se pot cumpăra obiecte de îmbrăcăminte; cu 30 de ani în urmă, bărbatul purta zeghe albă, cu găitane negre, acum poartă mintean cu manta. Frumosul port ţărănesc este purtat doar la sărbători. Femeia „acum poartă fustă, bluză, capot orăşenesc"; în mai puţin de 15 ani, „bărbaţii şi-au schimbat portul, nu se mai îmbracă în pantaloni albi şi cămaşă cusută cu flori", au trecut la haine negre „zise nemţeşti".
„Se ţese pânză subţire în două iţe, borangic ales cu şabate, şervete frumos învărgate, dimii pentru haine, pături şi velinţe alese, macaturi pentru pat, cu tot felul de modele vechi, locale ori împrumutate din jur.
În privinţa horei, spune că „în 15 ani s-au stricat tradiţiile", venind din afară dansuri moderne „care au întristat sufletul bătrânilor". Fetele la horă îmbracă fote, ii, şorţuleţe cusute cu flori şi sunt „chiar desculţe"; au coadele pe cap sau pe spate şi floare la ureche.
Jucau cu paşi repezi hora mare, hora în două, joianul, băluţa, alunelul, murguleţul, polca, sârba popilor etc. „Băieţii, în costume albe, chiuiau şi învârteau fetele până la ameţeală".
La sărbătorile mari, fetele îmbrăcau costume naţionale, „cu zuvelţele străvechi şi fote munteneşti, cu ii creţe şi înflorate, iar la gât cu sclipitoare salbă din mărgele; acum aspectul „este pestriţ".
Despre distracţia din satul Glâmbocata, învăţătorul Constantin Scarlat ne spune că se rezuma la serbările şcolare şi horele la cârciumă în zilele de sărbătoare pentru tineret; ceilalţi stăteau pe margine, priveau şi discutau. Printre jocuri aminteşte: sârba, ungureasca (ca - la - Breaza), brâuşorul, hora nunţii, chindia".
Cei trei învăţători, răspunzând chestionarului istoricului N. Densuşianu, vorbesc şi despre dansul popular care se juca în săptămâna Rusaliilor, numit căluş.
Prezentând căluşul din Budişteni, învăţătorul C. Popescu spune că era jucat de un grup de băieţi „fără soţ, îmbrăcaţi în cămăşi şi încinşi cu bete, mijlocu şi picioarele, numai pulpa de jos, clopoţei la picioare şi un ciomag în mână". Căpetenia lor, numit vătaf, avea un bici în mână. Legământul („Închinarea") o făceau în ziua de Rusalii. Credinţa poporului era că usturoiul de la steag, dacă era mâncat, putea tămădui pe oricine de friguri, iar copiilor muţi le va reveni glasul.
Despre căluşul din Leordeni, învăţătorul Ion Diaconescu menţionează: „Din 10 feciori, îmbrăcaţi ţărăneşte, cu pinteni la călcâie şi cu ciomege înarmaţi. Cel mai mare se zice căpitanu lor, ei duc înainte un steag, în vârf cu nişte usturoi; acest steag se poartă de unul din ei numit mut […] nu e liber a vorbi, căci este omorât de ceilalţi".
Preotul Marin Ştefănescu, de la şcoala din Glâmbocata, îi face o prezentare mai amplă. Grupul căluşarilor era format din 9-12 băieţi „îmbrăcaţi ţărăneşte"; se încing la mijloc cu un brâu mai lat, apoi cu bete; unii au fes pe cap. La picioare „au clopoţele mici sau pinteni sunători. Peste pept, în pieziş, se leagă cu barişuri în formă de bantă lată. Căpetenia lor se numeşte vătaf sau ceauş. Legarea se face strângându-se la cîrciumă, fac o masă cu toţii, apoi es în şosea şi fac un foc. Ei sunt legaţi pe timp de o săptămână. Se zice că jocul căluşarilor vindecă frigurile. Căpetenia lor are şi un bici mare. Unul se face mut, iar alt căluşar merge cu steagul. După ce finesc jocul, prind o horă dreaptă în care se prinde şi cealaltă lume, dar mai cu seamă femeile cu copiii bolnavi de friguri. Copilul se dă din mână în mână la toţi căluşarii".
Preotul menţionează şi cântece româneşti: „Cântecul balaorului, Novac, Păunaşul codrilor, Din şi Constantin" .