Organizarea administrativa a localitatilor
În evul mediu oamenii trăiau în mici aşezări, populaţia fiind puţin numeroasă, lucrând o anumită suprafaţă de teren, pe care o considerau ca proprietate a lor. Aceste aşezări sunt menţionate în documentele scrise cu denumirea de sate, iar familiile care le compuneau erau rude între ele, fiind descendente ale aceluiaşi moş. Aceste sate erau conduse de câţiva bătrâni înţelepţi, cu autoritate asupra membrilor obştii, îndeplinind şi rolul de judecător în cazul apariţiei neînţelegerilor între ei. După întemeierea statului feudal Ţara Românească s-a organizat un sistem de judecată peste sate, la nivelul judeţului dar şi la nivel de ţară (sfatul domnesc - divanul, condus de domnitor). Cel ce conducea satul din punct de vedere administrativ, adică pârcălabul, avea atribuţii şi pe linie judecătorească, el fiind ales de membrii obştii. Când satele au intrat în stăpânirea unor boieri sau mănăstiri, pârcălabul era numit de noul proprietar.
Judecata
Atribuţiile pârcălabului pe linie administrativă erau următoarele: reprezenta satul în relaţiile cu ispravnicul judeţului şi domnia; aduna birul de la săteni; împreună cu bătrânii alcătuia cisla satului, adică împărţea suma globală la care era impus satul la numărul de familii, ţinând cont de starea materială a fiecăruia (bătrânii, bolnavii, văduvele şi neputincioşii erau scutiţi); dacă cineva fugea din sat, birul pe care trebuia să-l plătească acesta era acoperit de ceilalţi săteni; la fel şi gloaba (amenda) la care era supus satul în cazul când o crimă nu era descoperită.
În ceea ce priveşte atribuţiile judecătoreşti, pârcălabul judeca pricinile simple care se iscau între săteni: furturi mărunte, injurii, bătăi, distrugeri de recolte, putând aplica pedepse corporale până la 20 de toiage .
Majoritatea judecăţilor se făceau pentru pământ şi urmau calea ierarhică: locală, judeţ, domn. Când se ajungea la domnie se proceda astfel: vodă cerea reclamantului să propună şase boieri hotarnici jurători (la început erau numai din rândul megieşilor), cărora li se înmânau răvaşe domneşti (împuterniciri), care să cerceteze la faţa locului şi să stabilească hotarul adevărat. Rezultatul era înaintat la sfatul domnesc care judeca pricina şi dădea sentinţa în faţa lui vodă. Dacă una din părţi era nemulţumită, putea să ceară „lege peste lege", adică să adune 12 boieri care să judece în favoarea acesteia. Dacă nemulţumirea continua, se luau 24 sau chiar 48 de boieri jurători.
Acesta era lucru bun, deşi nu oricine putea să suporte cheltuielile cu deplasarea boierilor jurători. Lucru rău era că o sentinţă dată în timpul unui domnitor, putea fi schimbată în timpul următorului prin redeschiderea procesului şi tot aşa mai departe, astfel că se putea prelungi judecata pe o perioadă lungă. Una dintre motivaţiile reluării procesului era că vânzarea pământului fusese făcută „cu sila".
Încălcarea legii era aspru pedepsită: cea mai grea fiind decapitarea sau spânzurarea, apoi munca la ocnă şi închisoarea. Dar pedeapsa cea mai des întâlnită era bătaia la tălpi, pentru oamenii de rând. Cel ce jura strâmb era „globit" (amendat) cu plata a şase boi, în caz de recidivă cu 12 boi, iar dacă persista în jurăminte strâmbe era însemnat cu fierul roşu.
Justiţia în formele ei medievale s-a păstrat până la apariţia Regulamentului Organic, în 1831, care a prevăzut înfiinţarea tribunalelor judeţene .
În perioada ocupaţiei austriace în Oltenia (1718-1739) a apărut plasa ca unitate administrativă între sat şi judeţ, câte patru în fiecare judeţ, condusă de câte un ispravnic. Domnitorul Constantin Mavrocordat a extins acest sistem de administraţie la nivelul întregii Ţării Româneşti, cu deosebirea că numărul plaselor nu era acelaşi în toate judeţele, iar în regiunile de deal şi de munte acestea s-au numit plaiuri, având şi atribuţii speciale de pază a graniţei. Conducătorii plaselor se numeau zapcii, iar ai plaiurilor vătafi, care conduceau aceste unităţi administrative şi strângeau dările . După 1831 plasele şi plaiurile au fost conduse de câte un subocârmuitor, subordonat ocârmuitorului de judeţ, iar sarcinile judecătoreşti au trecut pe seama unei comisii de judecată (judecătoria de pace), potrivit art. 264 din Regulamentul Organic. Preşedintele comisiei era preotul satului (dacă erau mai mulţi, funcţia îi revenea celui mai vârstnic), iar cei trei membri se numeau „aleşii satului", iar mai târziu deputaţi („dipotaţi").
Pe linie administrativă, alături de pârcălab, apare sfatul satului, format din trei „aleşi". În urma înfiinţării judecătoriilor de ocol, în anul 1865, comisiile de judecată se desfiinţează, în anul 1879 se reînfiinţează, din nou se desfiinţează în anul 1890, iar în anul 1895 devin iarăşi active, dar preşedinte va fi primarul comunei, ajutat de doi săteni. Începând cu anul 1968, conform Legii 59, modificată cu Decretul 83/1979, comisia este alcătuită din trei membri şi judeca: loviri uşoare, fără vătămare corporală, furtul simplu, înşelătoria între membrii aceleeaşi colectivităţi, sustragerea de materiale din unitatea unde lucra în valoare de până la 500 de lei, neglijenţa în serviciu până la paguba de 1.000 de lei; aceasta putea aplica amenzi până la suma de 3.000 de lei. După anul 1989 s-a desfiinţat, atribuţiile fiind luate de judecătorie .
Paza (straja)
Paza satelor se făcea de către locuitorii respectivi, cei care erau valizi (în afară de copii, femei, bătrâni, bolnavi). Fiindcă asigurau paza (straja) localităţii se numeau şi străjeri. Aceştia aveau un loc anume în mijlocul satului unde se strângeau, chiar o încăpere. În Slănic, acest loc se numea „Poiana Străjii", ca şi astăzi, pe care teren au fost construite căminul cultural şi magazinul alimentar al cooperaţiei, terenul fiind proprietatea comunei.
Legiuirea din anul 1856 prevedea să se facă strajă atât ziua, cât şi noaptea, iar instrucţiunile transmise de către subadministraţiile plaselor cereau ca regulamentul străjii fiecărui sat să stabilească punctele pe unde trebuia să treacă străjerii atât ziua, cât şi noaptea. Mai prevedea ca numărul acestora să fie de „patru la sută ziua şi opt la sută noaptea" şi tot timpul să se „preumble" prin localitate, trecând neapărat prin punctele stabilite de regulament. Ei făceau „poliţia" localităţii asigurând liniştea în sat, apărând pe locuitori să nu fie tâlhăriţi, ei şi gospodăriile lor. Sfaturile săteşti erau răspunzătoare de buna funcţionare a străjii, anume „depotaţii, scriitorul, reprezentantul şi căprarul de strajă" care „vor fi pedepsiţi în faţa străjii cu câte 25 de lovituri la spate", atunci când se vor întâmpla nereguli în localitate.
Instrucţiunile stabileau următoarele obligaţii pentru străjerii de noapte: „Colu de noapte, întocmit de 8 la sută, nu să va mărgini numai a să preumbla puţin şi apoi să se culce, ci să se preumble necontenit, împărţindu-se câte unu sau doi în toată întinderea satului, priveghind pe la locurile îndemânatice ‹expuse faptelor rele› cercetând casele locuitorilor ce dau bănuială că să abate în fapte netrebnice şi în sfârşit făcând tot felul de iscodiri încât să nu să săvârşască cel mai puţin furtişag, ori prin spargere, sau prin tâlhărească călcare, sau furtişaguri de vite, căci în acel minut ce se va descoperi cel mai mic furtişag urmat în vreun sat, pe de o parte satul să va supune la despăgubirea jeluitorului, iar slujbaşii săteşti să vor da în judecată pentru a lor neîngrijire".
Conţinutul acestui paragraf al instrucţiunilor ne face să ne gândim că se întâmplau destule nelegiuiri în sate, din moment ce se luau măsurile anunţate. Dar ne gândim şi la faptul că paza era bine organizată implicând în această acţiune pe toţi locuitorii unui sat care deveneau răspunzători pentru orice furt ce s-ar fi întâmplat.
Un alt paragraf menţiona că toţi cârciumarii şi hangiii vor fi atenţionaţi „să nu primească pă nimini, măcar şi din învecinatul sat, a bea cel puţin un ciocan de rachiu în prăvălia sa până nu-l va da în cercetarea sfatului, îndatorând pe toţi aceştia ‹cârciumari› a da înscrisuri în canţelaria satului că vor urma întocmai, îndatorându-i şi la dare de destoinică chezăşie ‹garanţie›. Iar câţi nu vor da asemenea chezăşie li se vor închide pe dată cârciumile sau hanurile".
În fine se mai preciza că atât locuitorii „cât şi mădularile ‹membrii› sfaturilor" trebuie să ştie că subocârmuitorul este hotărât „să facă izbiri ‹controale› secrete de ziua şi de noaptea şi de va putea să sustragă lucruri din respectivul sat fără să fie văzut, atunci pedeapsa să va urma a doa zi în public, de la mic la mare, fără milostivire ca nişte neînţelegători şi nesupuşi poruncilor naltei stăpâniri".
Instrucţiunile de mai sus au fost continuu completate. În 1860 se preciza: „Streaja de zi şi colu de noapte să va păzi de către toată obştea satului, zecii şi sutaşii îşi va da seama în toate [...] pentru mişcările oamenilor din zecimea lor şi nu va fi primit în sat niciun locuitor din alte sate fără biletu de drumu în regulă şi oricine va aduce vite subt pretecst că le are cumpărate, să înfăţişeze consiliului biletul cumpărăturii, iar neavând să se trimiţă la subtprefectură orice vite va fi".
Subadministraţiile plaselor cereau şi proprietarilor să ia parte la organizarea strajei „dând şi d-lor arme acolo unde nu să vor găsi pă la locuitori" .
Fiecare comună avea un registru pentru inspectarea pazei de noapte în care primarul era obligat să consemneze rezultatele inspecţiilor. Straja mai era numită şi „caraula de noapte", iar străjerii „caraulaşi". Straja avea un „caporal de strajă" care răspundea de activitatea de pază a acesteia şi de armamentul (puştile) din dotare.