Obstea mosnenilor slaniceni
Ca instituţie, obştea a jucat un rol important în istoria românilor, fiind cea mai veche formă de producţie, dezvoltată din comuna primitivă. Această formă de organizare a dăinuit până spre zilele noastre. Obştea era comunitatea teritorială care stăpânea în comun teren de cultură, păşuni, păduri şi ape . Aceasta grupa, iniţial, pe descendenţii unui strămoş comun, un moş, de unde vine şi cuvântul moşie, adică terenul stăpânit în devălmăşie de către membrii aceleeaşi cete. „Pătrunderea în obşte se făcea prin căsătorie sau înfrăţire, iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu aprobarea comunităţii". Cum activităţile economice de bază erau cultivarea pământului şi creşterea animalelor, suprafaţa de teren era repartizată în aceste direcţii. „Vatra satului era înconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil, izlazul şi pădurea" .
Obştea moşnenilor slăniceni îşi deapănă istoria în chip asemănător cu al celorlalte obşti muşcelene, şi nu numai. Stăpânirea în devălmăşie a pădurilor, munţilor, izlazului, apei şi chiar a unei părţi a pământului de cultură este încă prezentă la începutul secolului al XIX-lea . Intrarea în stăpânire individuală a vetrei satului şi apoi a pământului de cultură din „muşcel", cum îl numesc şi astăzi locuitorii satului, a dus la slăbirea obştii. Scoaterea din indivizie a pământului de cultură a dus la apariţia nemulţumirilor datorate faptului că suprafeţele împărţite nu erau toate asemănătoare din punct de vedere calitativ, dar şi datorate unor abuzuri din partea unor moşneni. Acest lucru a dus la intentarea de procese de către unii moşneni împotriva altora, procese care au durat peste 100 de ani. Jalbele cu implicaţii însemnate au fost judecate de către Veliţii Boieri în anul 1825, a căror decizie s-a pus în aplicare abia în anul 1879. Aceste lungi procese au dus la sărăcirea unor moşneni şi îmbogăţirea altora, la introducerea în obşte a unor străini şi la accentuarea procesului de fărâmiţare a proprietăţii obşteşti.
Stăpânirea în colectiv a izlazului, apei, prundişurilor, pădurilor şi munţilor a dus la exploatarea şi administrarea acestor bunuri în mod iraţional. De aici creşterea golurilor alpine pe seama pădurilor de molid, apariţia poienilor în pădurile de fag, dispariţia pădurilor de stejar, degradarea izlazurilor, eroziuni de teren în preajma satului, inundaţii.
În aceste condiţii statul intervine prin Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi pune sub control aceste bogăţii naturale prin Codul Silvic din 1910. Ministerul urma să întocmească aşezăminte tip pentru obştile de moşneni care urmau să fie adaptate de fiecare obşte şi apoi să fie lege după care să se conducă şi pe care s-o respecte. Pentru aceasta trebuiau stabiliţi membrii obştii şi drepturile fiecăruia. În acest sens au fost convocaţi moşnenii slăniceni la Primăria Domneşti pentru data de 7 decembrie 1910, dar decizia nr. 5 adoptată acum de Comisia pentru stabilirea drepturilor moşnenilor este contestată de Nicolae şi Anton Constantinescu şi Nicolae preot Cornăţeanu din Voineşti-Muşcel. Tribunalul Muşcel fixează ca dată pentru judecarea acestor apeluri (contestaţii) ziua de 22 martie 1911. Pentru neîndeplinirea procedurii legale (nu a fost afişată pe uşile instituţiilor din sat data judecării apelurilor şi nu s-a bătut toba 15 minute) moşnenii nu s-au prezentat la instanţa de judecată, astfel că dezbaterile s-au amânat pentru luna mai, apoi septembrie, octombrie 1911 şi ianuarie 1912, aprilie, septembrie, octombrie, decembrie, acelaşi an. De la această dată înainte, dezbaterile s-au amânat pentru că moşnenii aduceau, pe rând, acte de proprietate scrise în limba română cu caractere chirilice pe care nu le puteau citi şi deci nu prea ştiau ce scrie în ele. Atunci, Tribunalul Muşcel numeşte pe profesorul câmpulungean Gheorghe Şapcaliu să transcrie acele documente în alfabet latin, primind câte 8 lei pentru fiecare act. Din nou se amână procesul pentru februarie, apoi mai, apoi octombrie 1913. La 15 decembrie 1912, Nicolae şi Anton Constantinescu au depus acte la grefierul tribunalului, însoţite de un tablou, cu drepturile în obşte ale descendenţilor a doi dintre cei patru moşi slăniceni (popa Ion şi Andrei cu fratele său popa Nicolae, zis Cârstina), conform hotărârii „Veliţilor Boieri din 1825, cu întărirea domnească din 1826, făcută la localitate în 2 iunie 1879". La 20 mai 1913 depun un tablou şi Nicolae Dudu şi Dragomir Hera pentru descendenţii celorlalţi doi moşi (Pavel şi Mihăilă cu fratele său Nicola), după hotărârea Tribunalului Muşcel nr. 300 din 1875.