Evolutia proprietatii. Populatia
Pentru oameni pământul a fost cea mai de preţ şi permanentă avuţie. Cu mult timp în urmă, când omul a devenit sedentar şi a început să cultive plante, apoi să domesticească şi să crească animale, importanţa pământului a crescut mult. Suprafeţele cultivate se extindeau pe seama pădurilor, a căror întindere se micşora, mai ales că populaţia sporea.
Înainte de apariţia proprietăţii individuale pământul se stăpânea în comun, se cultiva în comun, iar produsele se împărţeau între membrii respectivelor comunităţi. Mai apoi suprafeţele destinate arăturii erau împărţite între membrii aşezării, prin tragere la sorţi, în fiecare an, iar produsele obţinute erau însuşite de fiecare familie care lucrase respectiva suprafaţă. Rămăseseră în devălmăşie păşunile, fâneţele, pădurile, munţii şi apele
.
La un moment dat s-a renunţat la metoda tragerii la sorţi a terenului de cultură, rămânând fiecare familie permanent cu aceeaşi suprafaţă. Încă din acest moment s-a creat o oarecare inegalitate, fiindcă nu toate suprafeţele erau de aceeaşi calitate. Apoi această suprafaţă era transmisă de fiecare familie descendenţilor ei: cu cât o familie avea mai mulţi urmaşi, cu atât suprafaţa ce revenea acestora era mai mică. În felul acesta inegalitatea dintre familiile obştii se accentua în mod inevitabil. Această inegalitate obiectivă era accentuată, în unele cazuri, de factori subiectivi: unele familii erau mai harnice, mai chibzuite, iar altele, dimpotrivă, nemaipunând la socoteală că unii erau stăpâniţi de vicii. Din această cauză familiile mai sărace nu-şi puteau achita birul (impozitul personal), care era în continuă creştere datorită sporirii obligaţiilor ţării către turci. Şi astfel acestea sunt nevoite să-şi vândă câte o bucată de pământ (ocină) şi, în final, toată suprafaţa pe care o deţineau şi, odată cu aceasta, şi libertatea, devenind rumâni (vecini), dependenţi de stăpânul pământului.
După formarea statului feudal Ţara Românească, mai bine de cinci secole, viaţa economică are caracter predominant agrar: cultivarea pământului şi creşterea animalelor fiind îndeletnicirile de bază ale locuitorilor. Viaţa socială este legată de producţia agricolă (în toate ramurile ei) şi dreptul asupra pământului.
În epoca medievală forţa de muncă era asigurată de către ţăranii legaţi de pământ şi lipsiţi de libertatea personală (numiţi vecini sau rumâni), de stăpânii de pământ (numiţi în documente megieşi, cnezi, juzi, judeci şi moşneni) şi de ţigani (de obicei, robi).
În secolele XIV-XVI clasele fundamentale ale societăţii erau stăpânii de pământ (numiţi boieri) şi ţăranii dependenţi (rumânii); la acestea se adăugau orăşenii, o categorie secundară, şi robii, cea mai de jos categorie (depindeau cu totul de stăpânii lor, care doar viaţa nu le-o puteau lua).
În această vreme erau numiţi boieri toţi cei ce stăpâneau pământ, indiferent de suprafaţă: fie mai multe sate, fie un sat sau parte de sat stăpânit în devălmăşie de moşneni, rude între ei. Moşnenii erau stăpâni de moşie, pe care o moşteneau de la înaintaşii lor. La Slănic, aşa cum vom arăta mai jos, documentele înregistrează patru moşi stăpâni ai pământului în devălmăşie. Cu timpul denumirile de megieşi, cnezi, juzi, judeci şi moşneni erau atribuite celor ce stăpâneau suprafeţe mai mici de pământ, iar denumirea de boier s-a păstrat doar pentru cei ce posedau suprafeţe mari. Primii se mai numeau şi boieri mici sau de jos, iar ceilalţi boieri mari.
Suprafeţele agricole, în epoca medievală, au sporit permanent pe seama pădurilor, părţi ale acestora fiind defrişate. Toponimele: Poiana Mare, Poiana lui Frate, explică existenţa acestui fenomen în satul Slănic, ori Poiana Periş şi Poiana Sima în Valea Siliştii.
Producţiile agricole au sporit doar prin extinderea suprafeţelor cultivate, fiindcă tehnica agricolă a evoluat puţin, dezvoltarea meşteşugurilor fiind mai evidentă spre finele secolului al XVIII-lea. Principalele produse pe care le obţineau locuitorii satelor Aninoasa, Slănicul de Jos (devenit Valea Siliştii) şi Slănicul (de Sus) erau: grâul, orzul, ovăzul, meiul, dar în cantităţi mai mici, având în vedere clima zonei; golurile alpine, izlazurile şi livezile au permis creşterea unui număr important de oi şi vite mari; albinăritul era răspândit, având în vedere că mierea ţinea loc de zahăr, iar ceara era transformată în lumânări pentru asigurarea luminării locuinţelor.
Uneltele de lucru folosite la muncile câmpului erau cele care există şi astăzi: plugul, sapa, hârleţul, coasa, grebla, furca, secera, toporul, barda etc. Pentru creşterea producţiei agricole, sătenii practicau asolamentul bienal: o parte a terenului era cultivat, iar o parte era lăsat „să se odihnească". Trebuie adăugat că râşniţele de mână sunt înlocuite de morile de măcinat, care erau acţionate hidraulic; apar „morile" de tăbăcit, pivele şi dârstele, torcătoriile de lână şi războaiele de ţesut orizontale, toate constituindu-se în unelte de lucru ale locuitorilor.
Toţi locuitorii ţării se supuneau rentei feudale, care consta în plata dijmei, birului şi efectuarea de munci şi slujbe. Dijma se achita în natură, a zecea parte din produse, iar mai târziu se plătea în bani. Birul era impozit personal, egal pentru toţi, indiferent de averea fiecăruia; acesta creştea pe măsură ce sporeau obligaţiile ţării faţă de turci. Muncile sau slujbele însemnau căratul sau transportul de produse destinate domniei, ori lucrul la cetăţi, la mori, la poduri, la iazuri; găzduirea trimişilor domneşti, procurarea de cai curierilor oficiali („cai de olac").
Rumânii sau vecinii erau supuşi la toate aceste obligaţii fiscale, iar boierii erau scutiţi de munci sau slujbe. Toate dările se vărsau în vistieria ţării, care, la început, se confunda cu cea a domnului .