Scoala din Moara - Mocanului (Prundu)

Şcoala s-a înfiinţat în septembrie 1907, învăţător fiind numit M. Biolaru, care în toamna anului 1908 se mută la Topoloveni, fiind înlocuit cu I. Chiribelea. 

La 22 octombrie 1908, revizorul I. Chelcea inspectează şcoala care funcţiona într-o casă închiriată, relativ încăpătoare şi bine întreţinută; de asemenea, mobilierul era sistem nou şi în stare bună, dar nu avea dulap pentru păstrarea „zestrei didactice". Şcoala avea un post şi era ocupat de învăţătorul Ion Chiribelea, care duminica şi sărbătorile mari mergea cu elevii la biserică. Face propunerea ca sătenii să găsească soluţia construirii unui local propriu. 
Iată că la 1 aprilie 1910, revizorul I. Diaconescu consemnează în procesul-verbal de inspecţie: „am asistat împreună cu domnul Septimiu B. Mureşeanu, administratorul Plăşii Leordeni, la punerea pietrei fundamentale a localului de şcoală din cătunul Prundu, pendinte de comuna Leordeni". Localul se construia în regie proprie, sub îndrumarea unui comitet condus de dirigintele şcolii Ion N. Chiribelea. Se construia „pe terenul donat de săteanul Marin Chiribelea, care merită laude, cedând din micul său avut 1/2 ha pământ". 
Localul a fost terminat, astfel că începând cu septembrie 1910, şcoala şi-a desfăşurat cursurile în clădirea nouă şi proprie. Avea nevoie de o catedră, o tablă, şase bănci şi un dulap pentru arhivă şi materiale didactice, care la 13 ianuarie 1911 au fost terminate şi aduse la şcoală, în afară de dulapul pentru arhivă. Astfel că la 30 ianuarie s-a făcut inaugurarea localului: „s-a făcut sfeştania cuvenită de trei preoţi din localitate şi vecinătate". Apoi s-au ţinut cuvântări de către învăţător, administratorul plăşii Leordeni, primarul comunei şi un învăţător din Ciulniţa, după care s-a desfăşurat serbarea şcolară: cor pe două voci, poezii, piesa Arvinte şi Pepelea „cu adulţii din satul Prundu". 
Localul era format dintr-o sală de clasă şi locuinţa dirigintelui, pupitrele erau de câte doi elevi, în stare mediocră, dar insuficient faţă de numărul elevilor; grădina era neîmprejmuită şi necultivată. Situaţia şcolară, în octombrie 1910, era aceasta: 49 înscrişi, 45 prezenţi: clasa I-a 13, a II-a 5, a III-a 8, a IV-a 7, a V-a 12. 
La controlul făcut de revizorul Codin Rădulescu, la 4 noiembrie 1914, dulapul pentru arhivă era neprocurat; zestrea didactică era bună şi se compunea din corpuri geometrice, balanţă, însă parte din tablouri şi hărţi lipseau. 
Învăţătorul era lăudat pentru modul cum se preocupa de întreţinerea şcolii şi cultivarea grădinii şcolare din jurul localului: „a făcut să-l imiteze un număr bunicel de gospodari. N-am cuvinte să laud fapta Domnului Chiribelea care, cu pilda D-sale, a făcut mai mult decât or câte lucrări tipărite sau cuvântări li s-ar spune sătenilor". 
La data controlului din 13 aprilie 1915, la orele de lucru manual, elevii făceau împletituri de paie. Ca aspect negativ se menţionează de către revizor lipsa unei latrine bune. 
Şcoala era vizitată de medicul circumscripţiei Leordeni care a oprit cursurile între 3 şi 5 decembrie 1914, deoarece erau bolnavi de rujeolă 10 elevi, iar pe 7-9 octombrie 1915, pentru epidemie de difterie.
În urma inspecţiei din 4 februarie 1916, învăţătorul este lăudat că toţi elevi înscrişi frecventează şcoala şi a constituit obştea „Hărnicia" prin intermediul căreia erau arendate de săteni 450 ha; de asemenea se străduia să-i lămurească pe săteni pentru clădirea unei biserici „în acest sat izolat". 
În timpul războiului, când a fost mobilizat, învăţătorul a fost suplinit de Ecaterina Breazu şi Maria Breazu. 
Elevii şcolii şi locuitorii satului Prundu nu s-au bucurat mult timp de învăţătorul lor, activ, capabil şi dăruit profesiei sale. La 7 august 1919, revizorul Codin Rădulescu, însoţit de dirigintele şcolii din Leordeni, la ordinul inspectorului şcolar, s-a deplasat la Prundu pentru „a cerceta cauzele morţii harnicului şi modestului învăţător Ion Chiribelea, decedat în spitalul Călineşti în ziua de 14 iunie a.c., răpus de grozava boală a tifosului exantematic". 
Revizorul mai consemnează în procesul-verbal că localul are nevoie de multe reparaţii la ferestre, zidărie şi acoperiş. 
I-a urmat la şcoală începând cu 1 septembrie 1919 I. Vişinescu, învăţător care nu s-a ridicat la înălţimea obligaţiilor. La 19 decembrie 1919 revizorul constată că „în şcoală nu este curăţenie, locului de cultură nu i s-au făcut pregătirile de toamnă; în sala de clasă nu se făcea foc regulat". 
La inspecţia din 20 aprilie 1920, inspectorul a observat că localul în „timpul ocupaţiei a suferit stricăciuni, stricăciuni ce se pot constata şi acum, cari din lipsă de fonduri, nu s-au putut repara. Interiorul clasei e însă în stare ca clasa să poată funcţiona". Mai constată că şcoala a obţinut de la Casa Şcoalelor multe tablouri, hărţi etc., dar grădina era tot neîmprejmuită. 
În anul şcolar următor a fost transferat aici învăţătorul Alexandru Vişinescu, începând cu septembrie 1920. Fostul învăţător lăsase localul şi arhiva în stare rea. Pe deasupra, a luat la plecare „singurul dulap în care s-ar fi putut ţine arhiva, care acum este trântită pe jos"; a stricat şi soba dintr-o cameră, „luând cu dânsul tăblia de maşină pe care se gătea mâncarea". 
Acoperişul localului a fost reparat abia în primăvara anului 1925, iar prezenţa elevilor a început să se îmbunătăţească: 15 în clasa I din 16 înscrişi, 6 din 6 la clasa a II-a, 8 din 8 la clasa a III-a şi 8 din 8 la clasa a IV-a. 
Comitetul şcolar, în şedinţa din 18 august 1935, a discutat despre repararea şcolii din Moara Mocanului şi înfiinţarea unui nou post de învăţător, care să funcţioneze în „una din camerele directorului de la localul şcoalei". 
În anul 1939, toate şcolile comunei Leordeni erau în reparaţie . 
La 1 martie 1940, primăria din Leordeni face cunoscut Serviciului Tehnic al judeţului că prefectul a făcut modificări devizului de reparaţii al şcolii şi „lucrările s-au executat conform acestor modificări" şi, deci, trebuie să întocmească alt deviz, care să ţină seama de cele ordonate: construirea unui closet de 3,50 x 1,60 m, cu trei cabine de 1,40 x 1 m şi 2 m înălţime, fiecare, acoperit cu ţiglă, haznaua din beton şi capac de fontă, iar pereţii din cărămidă; spoitul în interior cu lapte de var; înlocuit duşumele pe 18 m2, spart un zid, astupat o uşă, reparat duşumele şi pervaze noi la patru încăperi; pus broaşte noi elveţiene la două uşi; montat al doilea rând de gergevele. 
Toate au costat 21.700 de lei şi cere să se facă recepţia . 
Cercul cultural Leordeni a ţinut şedinţa pe luna aprilie 1937 la şcoala Prundu, care a prezentat o frumoasă serbare. 
Crescând numărul elevilor, a fost nevoie să se mai aducă bănci de la şcoala din Leordeni pentru clasa a V-a. 
La 11 aprilie 1940, alături de Alexandru Vişinescu se afla şi soţia lui Elena, ca utilizată. Din anul 1942, şcoala a primit al doilea post, pe care funcţiona Elena Vişinescu, iar Alexandru era şi director. 
În urma inspecţiei din 12 iunie 1942 aflăm şi alte informaţii: şcoala era ornată cu tablouri intuitive, era curată, dar avea nevoie de reparaţii; avea bibliotecă formată din 80 de volume; cantina funcţionase până la 1 aprilie, când s-a închis din lipsă de fonduri şi alimente; grădina şcolară era cultivată cu in, plante furajere şi pomi roditori, iar fondurile obţinute după valorificarea produselor urmau să fie folosite pentru cantină. 
La 17 august 1944, şcoala a fost inspectată de Ioan V. Hurba, refugiat, inspector şcolar agricol al judeţului Baia, care consemnează în procesul-verbal de inspecţie: „În cadrul muncii de război au prestat muncă la această şcoală şi colegii Ioan şi Mălina Stoian din Ismail, Sandu Maria, refugiată din judeţul Baia şi Vasilica Tudose, refugiată din judeţul Suceava". Mai precizează că „s-au colectat plante medicinale cu elevii, s-au dat câteva serbări cu caracter educativ şi s-au făcut lucrările în grădina şi livada şcolii". Şcoala dispunea de 1,5 ha de teren în lunca Argeşului, din care 1 ha era arabil, şi se dădea cu dijmă, restul fiind inundabil. 
Acelaşi inspector dă amănunte despre serbarea de sfârşit de an la care a luat parte şi care a constat din coruri, recitări, dansuri naţionale şi scenete. Face precizarea: „Remarc contribuţia întregului corp didactic în reuşita serbării, în persoana doamnei şi domnului Stoian, învăţători refugiaţi din Basarabia, domnişoara Sandu, învăţătoare suplinitoare, refugiată din Baia, şi doamnei Vişinescu, directoarea girantă a şcolii. 
Locuinţa directorului a fost transformată în sală de clasă, astfel că localul se compunea din două săli de clasă, cancelarie, antreu. 

Populaţia şcolară la 24 mai 1945 era următoarea:

Clasa	Înscrişi	Frecvenţi	Prezenţi
I	11	11	11
II	5	4	4
III	8	8	8
IV	10	10	9
V	12	2	9
VI	-	-	-
VII	5	5	4

 

După cum se poate observa, la cursul primar frecvenţa era aproape forte bună, dar la cursul supraprimar era slabă. 
Şcoala încă nu avea înfiinţate muzeu, cooperativă şi bibliotecă, iar cantina şcolară n-a funcţionat, în schimb grădina şcolară era cultivată cu zarzavaturi şi pomi. 
Alături de cei doi soţi Vişinescu a funcţionat ca utilizată Vasilica Tudose din judeţul Suceava. 
La 28 februarie 1946, subinspectorul M. Z. Ghencea notează în procesul-verbal: „Localul de şcoală a suferit mult atât în interior, cât şi în exterior, din cauza trecerii armatelor pe aici cari au şi cantonat o lună de zile", când o parte a gardului împrejmuitor, ca şi „o bună parte" a mobilierului au fost arse „de armatele ruse în timpul cartiruirii în localitate". Astfel că localul are nevoie de reparaţii, iar mobilierul trebuie refăcut în totalitate. 
Pentru rezolvarea acestor probleme, la 5 octombrie 1946, directorul şi fruntaşi ai satului au format un comitet de iniţiativă care a stabilit prioritatea lucrărilor: cârpitul cu şiţă al acoperişului; reparatul tavanului unde este căzut; dărâmatul sobelor din ambele clase şi construirea altora de cărămidă; confecţionarea de două mese şi trei scaune. S-a apreciat că aceste lucrări se ridică la 1.000.000 de lei, care proveneau din: 500.000 de lei subvenţia Ministerului Finanţelor, 500.000 de lei de la Ministerul de Interne; împrejmuirea curţii urma să fie realizată de către săteni. 
La 2 martie 1948, şcoala este inspectată de către Teodor I. Acatincăi şi aflăm următoarele: 

Situaţia şcolară: 

Clasa	Înscrişi	Frecvenţi	Prezenţi
I	5	3	3
II	14	14	14
III	8	8	7
IV	10	7	5
V	4	2	2
VI	1	1	-
VII	-	-	-

 

Localul de şcoală se afla în stare rea; eliminarea manualelor şcolare cu caracter antidemocratic este în curs de desfăşurare; ora Republicii Populare a început să se facă şi s-au „prelucrat elevilor primele noţiuni şi cunoştinţe necesare în acest sens"; elevii sunt vizitaţi de organele sanitare săptămânal, iar de învăţători, zilnic controlaţi la curăţenie; şcoala n-are instituţii-anexe; cursurile de alfabetizare au început la 16 februarie 1948 (la ciclul I - cinci înscrişi, cinci frecvenţi, la ciclul II - 40 de înscrişi, 20 de frecvenţi). 
La inspecţia din 8 ianuarie 1949, Acatincăi menţionează că reparaţiile la clădire au început în cursul anului 1948 şi erau aproape terminate; „Ornarea este săracă şi neconformă cu instrucţiunile din Îndrumătorul învăţământului elementar"; cursurile de alfabetizare se ţin pe centre de case; elevii „cunosc mulţumitor lecţiile de limba rusă"; atât învăţătorii, cât şi elevii „depun interes şi muncă pentru învăţarea acestei limbi".
Menţionează şi lipsuri şi abateri: frecvenţa foarte slabă; activitatea instructiv-educativă a elevilor este aproape inexistentă; cercul ARLUS pe şcoală nu s-a înfiinţat; activitatea în căminul cultural este slabă; instituţiile anexă-neînfiinţate; planul de muncă pe anul 1948-1949 nu s-a înaintat la Inspectoratul Şcolar al judeţului Muscel. 
Deşi clădirea a fost reparată, cursurile se ţineau doar într-o sală, din cauza lipsei de mobilier şi combustibil, iar materialul didactic era aproape inexistent. 
Începând cu anul şcolar 1948-1949, la Prundu se făceau doar patru clase, iar restul la Leordeni. 
Acest subinspector Acatincăi a notat şi alte lucruri în procesele-verbale pe care le întocmea după inspecţiile pe care le făcea la şcoli. Mai adăugăm câteva, pentru că ne transmit felul în care unii au devenit unelte rapide ale comunismului şi propovăduitori convinşi ai „democraţiei populare". Acesta precizează că elevii înscrişi la şcoală, după originea socială, se împărţeau astfel: 12 fii de ţărani săraci, 24 de fii de ţărani mijlocaşi; o treime sunt alimentaţi insuficient şi îmbrăcaţi slab. „Am constatat un progres în creşterea nivelului ştiinţific şi formarea disciplinei conştiente la elevi, faţă de inspecţia din 8 ianuarie 1949". 
Aceste lucruri le-am notat doar la această şcoală, însă sunt valabile pentru tot învăţământul. 
Directorul şcolii, Alexandru Vişinescu, la începutul anului şcolar 1949-1950, a fost schimbat de la conducerea şcolii cu soţia lui, iar în anul următor s-a pensionat, iar directoare a devenit Niculina Olaru. 
Populaţia şcolară a început să scadă, astfel că la 22 ianuarie 1952 era aceasta: clasa I - înscrişi 1, frecvenţi 1; clasa a II-a - înscrişi patru, frecvenţi patru; clasa a III-a - înscrişi şapte, frecvenţi şapte; clasa a IV-a - înscrişi şase, frecvenţi şase; frecvenţa era 100%. 
Numărul mic de elevi a impus ca şcoala să rămână cu un singur post, începând cu mai 1953, pe care îl ocupa Elena Vişinescu, fiind şi directoare. Cursurile se desfăşurau într-o singură sală de clasă, iar în cealaltă se ţineau şedinţele căminului cultural, al cărui director era tot Elena Vişinescu. 
Comitetele şcolare au fost înlocuite cu comitetele de părinţi, ale căror obligaţii faţă de întreţinerea şcolilor scăzuseră, cheltuielile fiind trecute pe seama statului, dar sporiseră atribuţiile pe linia educaţiei elevilor. 
Un lucru trebuie neapărat evidenţiat, care este valabil pentru toate şcolile, anume acela că frecvenţa elevilor era mult mai bună începând cu anul şcolar 1948-1949. La inspecţia făcută şcolii la 15 mai 1958, la care funcţiona tot Elena Vişinescu, populaţia şcolară era următoarea : 

Clasa	Înscrişi	Frecvenţi	Prezenţi
I	6	6	6
II	5	5	5
III	8	8	8
IV	6	6	6

 

Satul a cunoscut o linie descendentă în privinţa numărului de gospodării: 179 în 1960, apoi 86 în 2002. Prin urmare, a început depopularea, cauzele fiind două: numărul mare al tinerilor care s-au mutat la oraşe, precum şi scăderea natalităţii. 
În felul acesta şcoala n-a mai avut numărul de elevi necesar pentru a funcţiona, şi astfel, din anul 1996 s-a desfiinţat, copiii mutându-se la şcoala din Leordeni; ultima învăţătoare a şcolii a fost Ioana Vânătoru.