Scoala din Bantau

Şcoala din Bântău. Satele Bântău şi Ciolceşti, comuna Glâmbocata, judeţul Dâmboviţa, fiind mici, n-au putut înfiinţa şcoală separat, copiii mergând la şcoala din Glâmbocata. Dar începând cu 1 octombrie 1911, s-a înfiinţat şcoală în Ciolceşti, pentru amândouă satele fiind numit învăţător Ruset Iliescu. Acesta, la 6 decembrie 1911, face cunoscut revizorului că „a procurat cărţile necesare elevilor lipsiţi de mijloace". La 23 februarie 1912, îl roagă pe revizorul şcolar să intervină la Casa Şcoalelor să prevadă în bugetul pe 1912-1913, la capitolul cheltuieli, suma de 80 de lei pentru şcoala din Bântău, care s-a cheltuit astfel: 30 de lei indemnizaţia dirigintelui, 30 de lei chiria localului de şcoală şi 20 de lei pentru mici reparaţii la local. 
La 25 iunie 1912, dirigintele înaintează raport la revizor, cu privire la anul şcolar 1911-1912: au fost înscrişi 53 de elevi (24 de băieţi şi 29 de fete), au lipsit motivat trei, fiind bolnavi; pe clase au fost repartizaţi astfel: clasa I, 31 înscrişi, din care au promovat 17, a II-a, patru înscrişi, patru promovaţi, a III-a şapte înscrişi, trei promovaţi, a IV-a, patru înscrişi, patru promovaţi, a V-a, un înscris, care n-a promovat, fiind bolnav. Învăţătorul dă şi alte amănunte: localul închiriat şi mobilierul simplu, nu s-a înfiinţat casa de economii; nu s-au ţinut cursuri complementare sau de adulţi; elevii lipsesc fiind ţinuţi de părinţi la lucrul câmpului, iar amenzile cu puţină influenţă; nu s-a format corul bisericesc. 
Dirigintele şcolii are şi cuvinte critice la adresa unor activităţi ale dascălilor: „Cercurile culturale, în cele mai multe părţi, sunt nişte întruniri de pe urma cărora nu se văd rezultatele. P-alocurea sătenii vin de teama autorităţilor (jandarmi) şi deci nu se ajunge la nici un scop cum sunt organizate azi". 
La 7 martie 1914, şcoala a fost inspectată de revizorul şcolar, care laudă pe învăţător pentru activitatea depusă la clasele I-IV, zicând: „Cu încă puţină sârguinţă în viitor, şcoala ar putea fi numărată printre şcolile bune". 
În procesul-verbal încheiat, revizorul menţionează şi alte aspecte: la lucrul manual elevii fac împletituri de paie şi în viitor şi de richită; şcoala este o casă cu chirie, cu spaţiu insuficient; mobilierul, sistem vechi, e insuficient şi în stare rea; apa este ţinută într-o găleată; arhiva se ţine în „odaia clasei", neavând dulap. 
Deşi ne aflăm la începutul Războiului Mondial, Revizoratul Judeţului Dâmboviţa trimite şapte porunci către şcolile urbane şi rurale la 11 august 1916, cerându-le: să cheme la şcoală pe foştii elevi în zile de sărbătoare şi să le dea cărţi şi reviste din biblioteca şcolii, îndemnându-i să citească; să evalueze împreună cu parohul recolta anului în vederea aprovizionării sătenilor; să fie localurile de şcoală curate şi în ordine ş.a. 
La 23 septembrie 1916, revizoratul face cunoscut şcolilor că ministerul a amânat deschiderea cursurilor până la 1 noiembrie, datorită faptului că ţara se află în război. De asemenea, cerea ca localul şi arhiva să se afle în cea mai bună stare de curăţenie şi ordine, iar materialul didactic să fie bine conservat. În ce priveşte cărţile, pentru procurarea lor nu se mai fac liste, ci se vor folosi cele din anii anteriori de la elevii din clasele mai mari .
Populaţia şcolară în anul 1916-1917 a fost tot puţin numeroasă şi aceasta, în primul rând, din cauza lipsei unui local propriu. Numărul elevilor pe clase a fost acesta: clasa I ,10, a II-a, şase, a III-a, 11, a IV-a, nouă, a V-a, nouă; la fel şi în anul şcolar 1918-1919: clasa I, 34, a II-a, unu, a III-a, 10, a IV-a, doi, şi a V-a, 12; în ambii ani şcolari, cifrele se referă la elevii înscrişi la începutul anului şcolar şi nu la cei care au promovat. 
La 15 septembrie 1918, dirigintele şcolii face afirmaţii foarte interesante: localul de şcoală este cu chirie, o parte din arhivă şi mobilier au fost distruse, „de populaţia satului", proprietarul şcolii „n-a suferit stricăciuni de la trupele germane". 
Revizoratul Şcolar Dâmboviţa, la 4 septembrie 1918, cere dirigintelui şcolii Glâmbocata „ca împreună cu dl primar al comunei şi cu membrii eforiei comunale să luaţi măsurile necesare pentru ca şi şcoala din cătunul Bântău, acea comună, să poată fi pusă în funcţiune, procurându-i mobilierul şi cele necesare şi închiriind o casă higienică şi spaţioasă, făcându-i-se amenajările necesare localului de şcoală" . 
Satul Bântău avea mai mulţi copii de vârstă şcolară, dar şi elevi care frecventau şcoala, în comparaţie cu satul Ciolceşti. De aceea sătenii din Bântău au intervenit la revizorul şcolar al judeţului Dâmboviţa, cerând ca şcoala să funcţioneze în satul lor. După ce verifică la faţa locului, revizorul Negoescu, la 6 aprilie 1921, trimite dispoziţia nr. 3515 dirigintelui şcolii din Glâmbocata, în care arată că s-a convins că populaţia şcolară numeroasă este la Bântău şi nu la Ciolceşti. De aceea şcoala va funcţiona în Bântău „iar nu în Ciolceşti ca până acum". Îl atenţionează că elevii din Ciolceşti vor fi obligaţi a merge la Bântău, „nepermiţându-le să meargă la Glâmbocata". Dispoziţia revizorului este categorică: „acest ordin se va pune în aplicare imediat".
Disputa dintre cele două sate a fost alimentată şi de suplinitoarea şcolii din Ciolceşti, Cristescu D. Ecaterina, care încerca să împiedice mutarea şcolii. Aceasta este reclamată de către comitetul şcolar şi primăria Glâmbocata, la 18 februarie 1921, că în noaptea de 23-24 ianuarie „a devastat localul de şcoală, ridicând tot mobilierul, cercu şi arhiva transportând-o într-un alt loc şi fără nici o autorizaţie". Mai arată revizorului că „până astăzi ţine cursul particolar la o parte din elevii acestei şcoli"; fiind întrebată de primărie de ce face acest lucru, a răspuns că este „plătită de săteni şi îşi îndeplineşte această datorie până la finele acestui an şcolar". 
Începând cu septembrie 1919 şi până la 1 mai 1921, postul de învăţător a fost suplinit de preotul D. Popescu, care afirmă că în perioada 1919-1921 au fost înscrişi în clasele I-V 42 de elevi (21 de băieţi şi 21 de fete), au frecventat regulat 29 (17 băieţi şi 12 fete) şi au promovat 19 (6 băieţi, 13 fete). 
Începând cu această dată este numit învăţător la şcoala din Bântău Ion Roşulescu. Acesta, la 26 iunie 1921, face raportul de încheiere a anului şcolar 1920-1921, pe care îl înaintează revizorului: „Este greu de expus în goliciunea ei situaţia morală şi materială a acestei şcoale. Până la numirea mea aici, trei învăţători s-au perindat, cari faţă de învăţământ, îngrijire de arhivă şi şcoală n-au avut". Arată că şcoala nu are evidenţa elevilor, însă după „o foaie găsită" s-ar fi înscris la începutul anului şcolar 51 (27 de băieţi şi 24 de fete), deşi în cele două sate s-ar afla 70 de copii de şcoală; şcoala este înfiinţată de 10 ani, iar elevi sunt numai în clasele I-III; la venirea lui la şcoală a găsit prezenţi doar şase elevi. 
Situaţia elevilor la finele anului a fost aceasta: 51 de înscrişi în clasele I, II, III: clasa I - 10 băieţi, 15 fete, prezenţi - patru băieţi, două fete, promovaţi - doi băieţi şi o fată; clasa a II-a - cinci băieţi, trei fete, prezenţi - patru băieţi, o fată, promovaţi - patru băieţi, o fată; clasa a III-a - nouă băieţi, opt fete, prezenţi - şapte băieţi, promovaţi - opt băieţi. 
Şcoala funcţiona într-o casă cu chirie, improprie, însă locuitorii satului Bântău au pregătit materialul pentru a clădi local propriu „pe spesele lor"; mobilierul era vechi, defectuos şi neîndestulător; şcoala a fost inspectată de către revizorul şcolar „în luna martie anul curent şi pentru a stârpi certurile a stabilit ca şcoala să funcţioneze pentru totdeauna la Bântău". 
Cu tot ordinul dat de revizor, unii părinţi din Ciolceşti continuau să-şi trimită copiii la şcoala din Glâmbocata. În anul şcolar 1921-1922, la solicitarea lui Roşulescu, dirigintele şcolii din Glâmbocata trimite listă cu cei 17 elevi din clasele I-III, care au lipsit de la Bântău între 5 şi 30 septembrie; lista a fost înaintată la primărie pentru aplicarea amenzii. 
La 28 martie 1922, localul de şcoală era tot închiriat, pentru care se plăteau 150 de lei. Începând cu anul şcolar 1922-1923, activitatea şcolară s-a desfăşurat în local propriu, construit de săteni „în 1921, din gard de nuiele şi de pământ, cu o singură sală mică". 
Învăţătorul Roşulescu se plânge revizorului, la 22 iunie 1921, că şcoala a fost împroprietărită cu 3,5 ha teren şi preotul D. Popescu, fost suplinitor al şcolii, l-a dat cuscrului său să pună ovăz pe el, iar acesta, la rându-i, l-a dat la săteni în parte - face precizarea că preotul era preşedintele comitetului şcolar din comuna Glâmbocata. 
Şi următorul învăţător, Ştefan Braslă, se adresează revizorului şcolar, la 29 octombrie 1921, cerând să se lămurească preluarea „terenului experimental" pe care l-a primit şcoala din Bântău. 
Începând cu 1 septembrie 1921, diriginte de şcoală este numit Ştefan G. Braslă, care în martie 1923 se prezintă la examenul de definitivat, fiind suplinit de preotul Niţă I. Nicolescu, încă din 1 noiembrie 1922. 
În urma inspecţiei din 1922 se precizează că localul de şcoală este propriu, „construit de sătenii din sat într-un stil de casă ţărănească". N. Nicolescu funcţionează la Bântău până în noiembrie 1925, când este detaşat la şcoala din Glâmbocata, iar în locul său suplineşte Oresta Cristescu. 
Începând cu 1927, „am fost numit ca învăţător titular la această şcoală prin transfer", spune Constantin Florescu, care funcţionează la Bântău până în 1937, când este detaşat la Călineşti - Muscel. 
Pe 12 octombrie 1937 se prezintă la şcoală Eremia Dinu şi se plânge revizorului că şcoala din Glâmbocata primeşte în continuare elevi de la şcoala din Bântău. Iar pe 22 octombrie 1937 informează pe revizor despre greutăţile cu care se confruntă: localul de şcoală este „făcut de săteni în 1921, din gard de nuiele şi din pământ, cu o singură sală mică, nehigenică şi neîncăpătoare, a ajuns astăzi ca o casă părăginită"; acoperişul este deschis, plouă înăuntru; întregul mobilier se compune din câteva bănci şi o masă fără scaun şi un dulap, toate vechi; are un venit anual de 500 de lei care n-ajunge nici pentru lemne pentru trei luni şi cere un ajutor de 5.000 de lei de la prefectură, pentru reparaţia localului şi lemne de foc. 
La 8 aprilie 1938, Eremia Dinu răspunde revizorului şcolar că, după recensământ, situaţia copiilor este următoarea: între cinci-şapte ani sunt 20 (cinci băieţi şi 15 fete), între şapte şi 12 ani sunt 75 (40 de băieţi şi 35 de fete). 
În această perioadă, la şcoala din Bântău funcţiona şi cursul complementar, deşi la 30 mai 1938, în clasa a VII-a era doar un elev. Revizorul şcolar este informat că şcoala are o sală de clasă şi cancelarie, terenul şcolii are 337 m2, din care pe 37 m2 este clădită şcoala, are teren de experienţă în suprafaţă de 2,5 ha. 
Începând cu august 1938, revine la şcoala din Bântău Constantin Florescu, care fusese numit titular aici încă din 1927. 
La 20 septembrie 1939, directorul C. Florescu cere comitetului şcolar comunal „tabla veche şi nouă" rămase ca urmare a reparaţiilor efectuate şcolii din Glâmbocata, cu care să repare acoperişul şcolii Bântău. 
C. Florescu face cunoscut inspectoratului şcolar că începând cu 29 mai 1940 este concentrat pentru 60 de zile. Iar la 7 octombrie 1940, anunţă că s-a prezentat la „noul post înfiinţat, ca utilizat, Nicolae T. Niţescu învăţător refugiat din judeţul Caliacra". 
Face cunoscut inspectoratului, la 29 februarie 1940, că la cantina şcolii servesc masa 30 de elevi, „câte o bucată de pâine (1/6)". La aceeaşi dată informează comitetul şcolar al judeţului Dâmboviţa că este nevoie de un local de şcoală nou, cu două săli de clasă, deoarece numărul elevilor din satele Bântău şi Ciolceşti este de 80. Precizează că şi învăţătorul are nevoie de locuinţă, satul aflându-se la cinci km de Glâmbocata şi „nu găseşte o gazdă unde să locuiască", satul Bântău fiind sărac. „Eu mi-am făcut o mică anexă, lipită de şcoală, pentru a putea locui pe vremuri grele". 
În timpul războiului mondial, şcoala a cunoscut mare fluctuaţie a învăţătorilor. 
Începând cu 7 aprilie 1941 şcoala are două posturi: directorul C. Florescu şi N. T. Niţescu utilizat. La 3 iunie 1941, director este Ion Grigore, iar N. Niţescu este concentrat; la 20 decembrie 1941, şcoala are doar un post, C. Florescu revenind la şcoală; la 27 noiembrie 1942, director este I. Marian; la 13 noiembrie 1943 apare din nou Ion Grigore, până la finele anului şcolar 1943-1944; la 2 august 1944 apare refugiatul Vasile Gurău. Dar începând cu 2 august 1944, în postul rămas liber, este încadrat Gheorghe Arsenescu, care în anul următor s-a înscris la Universitate, iar la şcoală este suplinit de P. Dumitru. 
Din 17 ianuarie 1946, şcoala are două posturi: Gheorghe Arsenescu - director şi Elena Bălan care este suplinită de Zoe Dragomirescu; din 8 mai 1946, alături de director funcţionează provizoriu Valentin Dumitrescu . Mulţi ani şcoala a funcţionat cu două posturi, satele Bântău şi Ciolceşti asigurând numărul necesar de elevi. Însă încetul cu încetul, tineretul din sate s-a mutat la oraş, iar natalitatea a scăzut, astfel că şcoala a început să ducă lipsă de elevi. La aceasta mai adăugăm şi tendinţa locuitorilor din Ciolceşti de a-şi trimite copiii la şcoala din Glâmbocata. 
Între 1984 şi 1986, şcoala a funcţionat cu chirie într-o casă particulară din Ciolceşti, iar între 1986 şi 1988, tot în acest sat, în casele Dinu Lipatti. 
La această şcoală a mai funcţionat Constantin Scarlat, apoi Veneţia Grigorescu, fiind şi ultima, iar copiii merg la şcoala din Glâmbocata.