Prezentare
Stema Toponomia localitatilor componente Vestigii arheologice Organizarea administrativa Boieri, manastiri, proprietari in Leordeni Leordeniul si marile evenimente ale istoriei Monumente comemorative Institutii administrative - Primaria din Leordeni Institutii administrative - Primaria din Budisteni Primaria din Ciulnita Primaria din Glambocata Institutii scolare - Scoala din Leordeni Scoala de fete din Leordeni Gradinita din Leordeni Scoala din Baloteasca Scoala din Baila (Pietroasa) Scoala din Bantau Scoala din Budisteni Gimnaziul Unic din Budisteni Scoala de Gospodarie Rurala Gradul I din Budisteni Scoala din Ciulnita Scoala din Cotu-Malului Scoala din Glambocata Scoala din Glodu Scoala din Moara - Mocanului (Prundu) Scoala din Schitu - Scoicesti Institutii ecleziastice Biserica din Leordeni-Cretulescu Biserica din Leordeni - Golescu Biserica din Baloteasca Biserica din Budisteni Biserica din Ciolcesti Biserica din Ciulnita (Cioca) Biserica din Ciulnita Biserica din Cotu-Malului Biserica de lemn din Glambocata-Deal Biserica de zid din Glambocata-Deal Institutii bancare si cooperatiste Institutii culturale Caminul Cultural Marele Voievod Mihai de la Alba-Iulia din Budisteni Caminul Cultural Mihail Eustatiade din Ciulnita Caminul Cultural Desteptarea din Glambocata Alte institutii Ocolul Silvic din Leordeni Cazarma de Dorobanti din Leordeni Intreprinderi economice Gospodaria Agricola Colectiva (C.A.P.) Intreprinderi petrolifere Obiceiuri, credinte, descantece Viata sportiva Fii ai comunei Leordeni Alimentatia, locuinta si portul Date geografice Date istorice Date deomografice si statistice Harta interactiva a comunei Leordeni
Anunturi Informatii financiare Accesibilitate

Institutii scolare - Scoala din Leordeni

Ştiinţa de carte. Între anii 275 şi 1300, ştiinţa de carte a fost legată nemijlocit de biserică. Unii copii au învăţat să scrie, să citească şi să socotească de la preoţi sau călugări din schituri sau mănăstiri. Fiecare aşezare îşi avea preotul în biserica sa. Preoţii au învăţat cititul şi scrisul ca şi limba slavă bisericească la şcolile din reşedinţele cnezilor şi voievozilor. În perioada feudalismului (sec. XIV-XVII), odată cu formarea statului de sine stătător, apar forme noi de organizare administrativă şi, deci, alte posibilităţi de transmitere şi răspândire a experienţei umane şi a ştiinţei de carte. Rol de seamă l-a avut biserica în organizarea societăţii, de aceea, conducătorii acesteia ocupau locul al doilea în societate şi înaintea marilor boieri. Şi astfel mitropoliile, episcopiile şi mănăstirile au devenit importante centre de activitate cărturărească şi artistică. Prin urmare, şcolile au apărut pe lângă mănăstiri dintr-o necesitate, la fel şi tipografiile. Cei ce ştiau carte (diecii sau pisarii) proveneau din mănăstiri, alţii se formau pe lângă curţile domneşti, acolo unde transmiterea şi copierea poruncilor domnitorului erau considerate activităţi de primă importanţă. În sec. al XVIII-lea, şcolile de pe lângă mănăstiri sau biserici, îşi continuă activitatea, ele fiind căutate şi de copii de meşteşugari şi negustori. Dar aceste şcoli nu răspândeau cerinţele unui învăţământ organizat, prezenţa constantă a unui număr de copii, dar şi existenţa unui plan de învăţământ, a unei programe, a unui loc special destinat şcolii, dotat cu tot ce trebuie. 

Prin Regulamentul Organic din anul 1831, învăţământul de ambele sexe devine o problemă de stat, astfel că şcoala urma să devină o instituţie permanentă în care limba de predare să fie româna. Ca urmare, în anul 1833, în Ţara Românească apare prima legiuire în domeniu, numită „Regulamentele învăţăturilor publice", pe baza căreia trebuia să se deschidă şcolile rurale începând cu anul 1838. Pentru punerea în aplicare a prevederilor regulamentelor, la 14 ianuarie 1838, Departamentul Trebilor din Lăuntru trimite o circulară către toate ocârmuirile judeţelor, cu lămuriri în legătură cu înfiinţarea şcolilor: „În fiecare sat să va ţinea pe lângă preot şi un cântăreţ carele va primi osibit dă 2 kile dă bucate pă fieşcare an şi câte lei 2 pă an dă fieşcare ienoriaş sătean"; în ceea ce priveşte încăperea şcolii, aceasta va fi în răspunderea proprietarilor satelor. Prin urmare, dascăli ai şcolilor urmau să fie ţârcovnicii de la biserici, pentru care activitatea primea 2 kile de bucate şi câte 2 lei de la fiecare enoriaş. Se stabilea că lecţiile cu şcolarii se desfăşurau în perioada 1 noiembrie - 31 martie, într-o încăpere potrivită care să nu dăuneze sănătăţii. Ţârcovnicii, deşi ştiau să scrie şi să citească, nu aveau cunoştinţele necesare pentru a îndeplini funcţia de învăţător şi, mai ales, nu posedau metoda transmiterii ştiinţei de carte către viitorii şcolari. De aceea s-a hotărât ca pregătirea candidaţilor de învăţători (cântăreţi sau fii de preoţi sau de săteni) să se facă la şcolile naţionale din judeţe, care din 1838 s-au numit şcoli normale. Cei aleşi de către autorităţile locale făceau pregătire la aceste şcoli trei-patru ani, în funcţie de bagajul de cunoştinţe pe care-l posedau, şi de posibilităţile intelectuale ale fiecăruia de a asimila ceea ce i se transmitea. Unii dintre ei reuşeau să obţină titlul de învăţător înainte de trei ani, iar alţii aveau nevoie chiar şi de peste patru ani. Cursurile de pregătire se desfăşurau în două etape: între 23 aprilie şi 1 iulie şi 15 august - 26 octombrie. În general, unui candidat i se pretindea să cunoască „scrierea după caligrafii deprinderea la citit", precum şi cele patru operaţii aritmetice cu numere simple. Satele muscelene şi-au ales candidaţii, aceştia au făcut pregătire la Şcoala Normală din Câmpulung, cursurile terminându-se la 20 decembrie 1838, şi s-au întors în satele respective cu obligaţia ca după sărbători să deschidă şcolile. Pentru ca un sat să poată deschide o şcoală, era necesar să aibă 50 de familii care să plătească leafă învăţătorului (câte doi lei pe fiecare). Cele care nu aveau numărul de familii se uneau cu altele vecine. După ce şcolile erau deschise fie în casele sfatului, fie ale proprietarilor, fie particulare, comunităţile locale erau obligate să construiască locul special pentru şcoală. Elevii învăţau carte în perioada 1 noiembrie - 31 martie, în restul timpului îşi ajutau părinţii la munca pământului. 

Şcoala din Leordeni. Ştiinţa de carte în această localitate era cunoscută cu mult înainte de a fi organizat învăţământul rural. Printre ştiutorii de carte de aici, trebuie să-i menţionăm pe boierii originari de aici, pe preoţii şi ţârcovnicii bisericilor ş.a. Cei trei mari boieri originari din Leordeni, Luca, Fiera şi Stroe Leurdeanu, se numără, desigur, printre aceşti ştiutori. De reţinut că atât Fiera, cât şi fiul său Stroe, au deţinut dregătoria de mare logofăt, funcţie care-i îndreptăţeşte să fie consideraţi între cei mai buni cunoscători de carte din Ţara Românească . Cei trei preoţi, Constantin, Mihai şi Ivaşcu, care în anul 1810 slujeau la biserica din Leordeni, cu hramul Sfântul Gheorghe, erau menţionaţi în catagrafia din acest an ca „bun învăţat". Aceeaşi calitate este consemnată şi în dreptul lui Constantin, de 13 ani, fiul preotului Constantin . 
După terminarea sărbătorilor din iarna 1838-1839, candidatul de învăţător din Leordeni, al cărui nume nu-l cunoaştem, a deschis şcoala care la 2 aprilie era frecventată de 20 de elevi. Documentele înregistrează, la 5 mai 1841, candidat de învăţător pe Ghiţă Chircoci, în vârstă de 23 de ani, însurat, fiu de sătean, aflat în funcţie şi la 15 decembrie 1843. Începând cu 1 ianuarie 1845, candidat este Matei Dinu, în vârstă de 21 de ani, necăsătorit, fiul unui sătean. În această perioadă, satul Leordeni avea 120 de familii care urmau să plătească cei 2 lei, fiecare, pentru candidatul de învăţător. Matei Dinu s-a aflat pe lista întocmită de profesorul Şcolii Normale din Câmpulung, Ioan Brezoianu, la 9 iunie 1847, înaintată Eforiei Şcolilor, pentru a primi atestat de învăţător. Acesta a funcţionat la şcoala din Leordeni până în 1848, când, după înfrângerea Revoluţiei, şcolile din ţară au fost închise. 
Sătenii aveau obligaţia să plătească pe candidaţi sau învăţători, dar şi să construiască localul de şcoală şi să-l întreţină. Satul Leordeni este menţionat într-un document din 18 mai 1842 ca având clădire de şcoală, construită din nuiele, cu o singură încăpere, având dimensiunile de 7 stânjeni şi 6 palme - lungime, şi 5 stânjeni şi 7 palme - lăţime, iar învăţătorul locuia în local. Clădirea costase 3.395 de lei şi mai rămăsese suma de 400 de lei asupra lui Ion Cârneci . 
Închise în anul 1848, din cauza înfrângerii Revoluţiei de la 1848, şcolile au fost redeschise în anul 1857, prin hotărârea guvernului ţării. Însă cea din Leordeni urma să se înfiinţeze abia în anul 1859, aşa cum reiese dintr-un tabel din 28 septembrie. La această dată, satul avea 181 de familii; aflat pe moşia Marghioalei Golescu, localul avea trebuinţă de puţină reparaţie, iar „învăţătoru se prepară" . 
În perioada 28 noiembrie 1860-1 aprilie 1868 şcoala este slujită de Ion Bănuţă, poreclit „cărtuţă" (de la carte), care la examenul de candidat a primit calificativul „bine" şi în 1862 octombrie 20 se află printre cei 40 care meritau numirea definitivă. Institutorul Şcolii primare din Câmpulung, Procopie Constandinescu, face raport la Eforie, la 1 mai 1862, pe baza constatărilor făcute în timpul inspecţiilor la şcoli, în anii 1861-1862, prezentând date despre învăţători, numărul elevilor şi stadiul pregătirii. Despre Ion Bănuţă spune că-şi îndeplinea îndatoririle „prea bine", progresul elevilor notat cu „bine"; frecventau şcoala 16 băieţi şi 7 fete, însă un număr mare de copii de vârstă şcolară, 38 de băieţi şi 42 de fete, nu mergeau la şcoală . 
Revizorul Ursescu, pe baza inspecţiilor pe care le-a făcut şcolilor în lunile martie şi aprilie 1867, face raport la minister. Despre şcoala din Leordeni, menţionează următoarele: învăţător este Ion Bănuţă, capacitatea „bună", are 20 de băieţi în clasa I şi 10 băieţi în clasa a II-a, copii de vârstă şcolară, 25 de băieţi şi 32 de fete; clădirea şcolii se prezintă în stare bună; obiectele studiate: silabisire, caligrafie, rugăciuni, scriere, istorie sacră, catehism. 
Revizorul C. Codreanu, într-un raport către minister din 8 octombrie 1868, arată că „de la Târgovişte spre Piteşti" starea şcolilor este rea, iar primarii sunt nepăsători. La Leordeni a găsit pe primarul Alesse Văicanu şi pe învăţătorul Ioniţă Bănuţă, care începuse şcoala la 1 septembrie cu 18 elevi şi „fiindcă i-am aflatu şi pe unulu şi pe altulu în bună orânduială, le-am mulţumitu" . 
În general, rezultatele activităţii învăţătorilor nu erau mulţumitoare, dar şi fluctuaţia acestora era mare: unii erau îndepărtaţi ca necorespunzători, alţii plecau de bunăvoie, considerând munca prestată neplătită corespunzător sau nepotrivită pentru ei. Într-un raport către minister din anul 1868, revizorul afirmă că învăţătorii „şcoalelor săteşti sunt în realitate foarte slabi pentru misiunea lor şi nu se pot găsi îndeajuns, nici mai buni". Începând cu 1 iunie 1869, învăţător al şcolii devine Demetru (Dumitru) Slăvescu, despre care revizorul spune: „are conduită mijlocie, frecventează şcoala 21 de băieţi, cu progres mijlociu", numărul copiilor de vârstă şcolară era de 55, iar clădirea se afla în stare bună. În luna mai 1871, revizorul raportează următoarele ministerului: şcoala este frecventată de 51 de băieţi şi 4 fete, progresul făcut de elevi la învăţătură este de „mijloc", iar „după lege" ar fi trebuit să urmeze şcoala 55 de copii. În general, datele care se transmiteau la minister nu aveau acurateţe şi logică. După cum se poate vedea, numărul copiilor de vârstă şcolară era de 55, iar al celor ce frecventau şcoala tot 55 (51 de băieţi şi 4 fete): aceasta a fi însemnat că toţi copiii de şcoală urmau cursurile, şi că numărul fetelor ar fi doar de patru de vârstă şcolară. 
Ca şi predecesorul său, D. Slăvescu a fost lăudat de către revizor, propunând ministerului să se aducă mulţumiri şcolilor din Leordeni, Vrăneşti, Topoloveni şi Goleşti din plasa Podgoria, pentru că a găsit la şcoli „de la 40 până la 56 de elevi, pe învăţătorii lor serios ocupaţi cu prelegerile şi localele în stare mulţumitoare". Deşi lăudat, învăţătorul nu se prezentase la timp pentru deschiderea cursurilor anului 1871-1872. Acelaşi lucru îl constată revizorul şi în toamna anului 1872, de aceea, la 28 septembrie, informează ministerul că a absentat de la şcoală o lună de zile „fără să aibă concediu şi fără motiv legal, nevenind la şcoală nici până azi", propunând să fie considerat demisionat începând cu 1 septembrie 1872. Postul rămas vacant, ca şi altele, a fost scos la concurs pe 21 noiembrie 1873, însă nu s-a prezentat nici un candidat. Pentru acoperirea locurilor vacante din judeţe, revizorii au primit ordin să numească seminarişti şi elevi normalişti fără concurs. Pe această bază, revizorul D. Petrescu a recomandat prefecturii pe preotul Petre Dobrescu „spre a-i da numirea provizorie de învăţător gr. II la şcoala din comuna Leurdeni, cu începere de la 1 ianuarie 1874". Deşi lucrurile păreau rezolvate, la 31 august 1874, revizorul propune ministerului să fie puşi în disponibilitate cinci învăţători pentru motivele: „N-au făcut progrese cu elevii, n-au trimis situaţia şcolară la finele anului, n-au fost la conferinţă, lipsesc de la şcoală şi pun înlocuitori nepotriviţi". Despre cel din Leordeni, care se afla printre cei cinci, mai menţionează că la revizia din mai 1874, „nu avea nici catalogul de elevi din şcoală şi copiii nu ştiau nici rugăciunile cele mai simple, precum nici scrierea numerelor". Ministerul, la 11 septembrie, răspunde că „opinăm a se aproba punerea în disponibilitate a acestor 5 învăţători, […] publicându-se concurs pe ziua de 20 octombrie viitor", pentru locurile rămase vacante, începând cu 1 august 1874. 

La 21 octombrie 1874, ministerul informează pe revizor că în urma concursului din 20 octombrie, la şcoala din Leordeni a fost numit Ion Alexandrescu, de 19 ani, care a obţinut nota 7,16 . 
În anul 1875 „comunele au fost întrunite conform legii comunale" şi, astfel, de Leordeni aparţineau „cătunele": Leordeni (cu şcoală de gradul II), Moara Mocanului, Goleştii-Badii (cu şcoală de gradul II), Topoloveni, Cârcinov, Inurile . 
Între timp, învăţătorul Ion Alexandrescu s-a mutat la Gorgani şi revizorul a propus, la 14 ianuarie 1876, pe Apostol Lăceanu de la şcoala din Goleşti în locul pr. Petre Dobrescu „care să rămână în disponibilitate, ridicându-se schoala aceasta la gradul I, iar cea din cătunul Goleşti să se deducă la gradul II;". Propunerea a fost acceptată de minister. Revizorii urmăreau permanent activitatea şcolară şi se împotriveau oricăror motive care aduceau prejudicii procesului de învăţământ. Astfel, C. Alessandrescu raportează ministerului că a găsit elevi lipsă la şcoala din Ştefăneşti, în ziua de 20 martie 1887, deoarece se aflau la gară, la ordinul primarului, „pentru a întâmpina pe suverani", care treceau prin gara Goleşti, aflată la 5 km depărtare. La această gară fuseseră aduşi şi elevii de la Văleni şi Văcăreşti, iar cei de la şcolile Goleştii-Badii, Topoloveni, Budişteni şi Leordeni se deplasaseră la gara Leordeni. Cere să se interzică acest lucru pe viitor, deoarece elevii pierd ziua de şcoală şi se pot îmbolnăvi pentru că „cei mai mulţi sunt goi", iar pentru onoruri să fie scoşi doar cei de la şcoala Goleşti şi Leordeni, aflate mai aproape de gările respective. 
Este interesantă rezoluţia pe care o pune Consiliul permanent din minister: „luându-se cunoştinţă, opinăm a se pune la dosar". Prin urmare, mai-marii învăţământului nu au avut curaj să ia o hotărâre şi să-i răspundă revizorului şcolar. Nu ştim cât timp a stat Apostol Lăceanu, fiindcă pentru perioada Războiului de Independenţă de la 1877-1878, dar şi după, documentele sunt sărace în informaţii sau lipsesc cu desăvârşire. În orice caz, începând cu 1887, la şcoala din Leordeni funcţionează Petrescu Zoe, care în 1888 avea o vechime de 5 ani, însă nu ştim dacă de la început a fost încadrată la această şcoală . 
La 23 august 1887, revizorul face raport la ministru, prin care cere încă un post de învăţător, argumentând că sunt peste 100 de copii, 60 de băieţi şi 40 de fete, iar şcoala a fost construită „în vara aceasta", fiind „un localu foarte frumosu şi în condiţiuni higienic", adică o sală pentru şcoala de băieţi şi o sală pentru şcoala de fete. Ministerul a răspuns că nu sunt fonduri, însă va avea în vedere pentru viitor. 
Pentru ocuparea posturilor vacante, „aspiranţii" erau supuşi unui examen care avea loc în capitala judeţului, în faţa unei comisii alcătuite din revizor, medicul primar al judeţului şi directorul şcolii primare de băieţi din reşedinţa de judeţ. Obiectele de examinare erau: limba română, religie, geometrie, drept administrativ, pedagogie, ştiinţe naturale, geografie, istoria românilor, higiena, aritmetica, geografia, arta veterinară, agricultura. Cei ce promovau examenele primeau titlul de învăţător provizoriu, până deveneau titulari, apoi, pe baza altor examene şi inspecţii la şcoală, primeau gradul II şi I . 
Revizorul, la 21 august 1888, face raport la minister, cerând separarea şcolii de băieţi de cea de fete, menţionând că permanent sunt 100-140 de copii şcolari în comună; „Dacă veţi aproba, atunci să permutaţi pe învăţătorul Ion Diaconescu de la Budişteni pentru băieţi, rămânând doamna Zoe Diaconescu, actuala titulară a şcolii mixte din Leordeni ca învăţătoare pentru fete". Ministerul a răspuns că se va avea în vedere pentru dispunerea de fonduri. După o altă intervenţie, din 16 octombrie, răspunsul a fost că nu sunt fonduri. 
Dar, începând cu 1 noiembrie 1899 s-a aprobat al doilea post pe care a fost transferat Ion Diaconescu de la şcoala Budişteni, pentru şcoala de băieţi, iar Zoe Diaconescu, fostă Petrescu, a rămas pentru şcoala de fete. Aceşti doi învăţători, soţii Diaconescu, s-au dedicat şcolii, obţinând rezultate bune şi foarte bune . 
Revizoratul şcolar judeţean, la 12 septembrie 1899, trimite circulară la şcoli cu lămuriri date de minister prin Buletinul oficial nr. 115 din mai 1898, în legătură cu predarea materiilor la şcolari pe divizii. Elevii erau împărţiţi pe trei divizii: clasa I forma divizia I, clasele II-III formau divizia a II-a şi casele IV-V, divizia a III-a. În anul şcolar 1899-1900, urmau să se predea elevilor din diviziile II şi III materiile „sub titlul anului I"; în anul 1900-1901, aceloraşi divizii li se vor preda materiile „sub titlul anului II". Deci, într-un an, materiile din anul I, iar în celălalt an materiile din anul II, apoi iarăşi cele din anul I, urmate de cele din anul II şi tot aşa mai departe. Dirigintele Ion Diaconescu, la 8 ianuarie 1900, trimite adresă la primărie prin care face cunoscute nevoile şcolii: să se închidă grădina şcolii cu ulucă; să se construiască un puţ de piatră pentru şcoală şi primărie, fiindcă în acel moment se lua apă de la alte puţuri, „dând naştere la diferite certuri" (preotul Marin Busuiocescu a spart doniţele de lemn cu care servitorul şcolii ducea apă pentru elevi); să se procure două sobe de teracotă şi două icoane pentru sălile de clasă; să se vopsească băncile, catedrele, uşile şi ferestrele din ambele săli, precum şi mobilierul din cancelarie şi biblioteca şcolară, să se procure un topor şi ferăstrău pentru tăiatul lemnelor de foc; să se asigure locuinţa dirigintelui contra incendiului, pentru valoarea de 3.000 lei; să se procure jgheaburi şi burlane pentru localul şcolii şi locuinţa dirigintelui.
La 28 februarie 1900, revizorul trimite circulară la şcoli, prin care anunţă că Inspectoratul şcolar a hotărât „instituirea cercurilor culturale", având ca scop: a) desăvârşirea profesională a învăţătorilor; b) cultura săteanului. Se face precizarea că întrunirile învăţătorilor pe cercuri au loc o dată pe lună, în prima duminică, când se vor ţine două feluri de conferinţe: a) unele didactice (predarea de lecţii), b) altele relative la cultura săteanului. 
Prefectura a dispus ca autoritatea comunală să pună la dispoziţia învăţătorilor căruţă sau cal pentru deplasarea în localitatea unde are loc cercul. Cercurile se ţineau pe rând, în fiecare şcoală care făcea parte din cercul respectiv. Deoarece părinţii elevilor aveau nevoie de sprijinul lor la recoltatul produselor câmpului toamna, învăţătorul, cu acordul primarului şi avizul revizorului şcolar, în fiecare an, la finele lui septembrie sau începutul lui octombrie, lua „vacanţă regională" între 5 şi 8 zile. Aceste zile erau recuperate la finele anului şcolar . 
La 14 ianuarie 1898, dirigintele şcolii face cunoscut revizorului şcolar că proprietarii din comună au dat şcolarilor ofrande de Crăciun: Nicolae Creţulescu, 50 de lei; Ana Al. Em. Lahovari, născută Creţulescu, 133 de perechi de ciorapi de lână; Nicolae Gussi, câte 1 leu la 7 elevi şi 2 eleve; prefectul a dat 5 lei din „fondul balurilor cu tombolă date în Câmpulung", pentru a se cumpăra câte o pereche de opinci la cinci copii săraci; funcţionarii gării locale au anunţat că vor da un „bal deschis în comună" în folosul elevilor săraci. 
Examinarea elevilor de clasa a V-a, în anul şcolar 1899-1900, s-a făcut pe centrul Leordeni, în zilele de 4-6 iunie, la care au participat şcolile din Leordeni, Budişteni, Ciulniţa, Glâmbocel, Goleştii-Badii, Topoloveni, Călineşti, chiar de către revizorul şcolar. Elevii erau împărţiţi pe divizii: clasa I forma divizia I, clasele II-III formau divizia a II-a şi clasele IV-V, formau divizia a III-a; la divizia I preda învăţătoarea Zoe Diaconescu, iar la divizia II şi III, dirigintele Ion Diaconescu. După examinare, dirigintele a înaintat la revizor raport cu privire la anul şcolar încheiat. În anul şcolar 1899-1900, au fost înscrişi 110 băieţi şi 46 de fete, iar la finele anului a fost următoarea situaţie:

 

Înscrişi

Retraşi

Au urmat
regulat

Prezenţi
la examene

Au promovat

B

F

B

F

B

F

B

F

B

F

cls. I

41

25

5

6

34

16

36

19

13

3

cls. II

34

14

3

1

31

9

31

13

24

8

cls. III

14

2

4

10

2

10

2

10

2

cls. IV

16

5

1

14

5

14

5

11

5

cls. V

5

5

5

5

-

 

Privind această statistică, se pot trage câteva concluzii: şcoala avea un număr mare de elevi, numărul fetelor înscrise era mai mic decât al băieţilor, promovabilitatea celor de clasa I era scăzută şi mai bună în clasele mari. Despre sănătatea elevilor, menţionează că unii au fost bolnavi de friguri, răceală şi diaree. Localul, „prin transformarea făcută, este destul de încăpător, dirigintelui i s-a construit locuinţă aparte"; mobilierul se compune din: bănci sistematice, două catedre uzate, două table bune şi sistematice, o bibliotecă bună dar mică, un dulap pentru arhivă, un dulap pentru corpuri geometrice, un vas de apă; zestrea didactică: globuri, hărţile continentelor, ale României vechi şi noi, colecţia corpurilor geometrice, câteva unităţi de măsură, modele de relief pentru „intuiţiunea noţiunilor geografice", tablouri intuitive, tablouri de religie „un număr însemnat de cărţi care formează biblioteca populară, înfiinţată de această şcoală în anul 1899". Despre învăţători, arată că amândoi au participat la conferinţele generale organizate la Câmpulung, ca şi conferinţele cercului cultural al cadrelor didactice, iar el, dirigintele, a participat la cursurile de viticultură, ţinute la pepiniera din Goleştii-Badii, între 15 şi 30 octombrie 1899, 15 şi 30 martie 1900; de asemenea a participat la „cursuri de pomărit şi stupărit", la Cugir - Transilvania, în luna iunie, fiind ales de Ministerul Instrucţiunii. 
În octombrie 1900 apare al treilea post la „Leordeni mixtă" pe care a fost încadrată Elena Georgescu, căsătorită Şetrăreanu, iar din octombrie 1901, postul este ocupat de Elena Şendelariu până la finele anului şcolar 1904-1905, când este înlocuită de Grigore Vişinescu; din octombrie 1906, acesta este înlocuit de pr. Vasile Gh. Breazu, iar cu 1 septembrie 1902 este transferat la Leordeni Constantin Gh. Breazu. Începând din 1903, şcoala este numită „Nicolae Creţulescu", după numele proprietarului din Leordeni. În toamna anului 1906, s-a creat Inspectoratul Militar General Şcolar, la nivel de judeţ era inspectorat judeţean şi la plase, subrevizorate. Şcolile de care ne ocupăm în această lucrare, la această dată, făceau parte din plasa Leordeni şi aparţineau de Subrevizoratul III - Călineşti. Scopul acestei structuri cu caracter militar era să-i obişnuiască pe băieţii şcolilor cu anumite mişcări. Subrevizoratul şcolar Călineşti era condus de plutonierul S. Gheorghiu, iar Revizoratul Şcolar Militar al judeţului Muscel era condus de căpitanul Ştefan Costescu. Fiecare şcoală avea câte un instructor care făcuse armata; la Leordeni era soldatul dorobanţ Gheorghe Costache. În urma inspecţiei pe care a făcut-o la şcoala Leordeni, căpitanul menţionează următoarele în procesul verbal: şcoala este mixtă, cu clase de la I la IV, are trei învăţători, „toţi poartă costumul orăşenesc", sunt 48 de elevi, localul are două saloane; „uniforme şi-au făcut toţi" băieţii; instructorul a fost apreciat „ca cel mai bun" dintre cei inspectaţi . 
La 28 februarie 1910, revizorul face cunoscut Inspectoratului Şcolar al Circumscripţiei IV - Piteşti că institutorul Ion Diaconescu de la Leordeni a fost numit revizor şcolar clasa a II-a, începând cu 15 februarie 1910 şi la şcoală va fi suplinit de Petre Mihăilescu, fiind şi diriginte al şcolii; din 25 ianuarie 1911 era suplinit de Alexandru Ciucă până la începutul anului şcolar 1911-1912, când revine la catedră Ion Diaconescu; alături de el continuă să funcţioneze Zoe Diaconescu şi C. Breazu. Începând cu septembrie 1912, este numit învăţător la Leordeni Dumitru Mihalache, şcoala primind postul IV. 
În vara anului 1916, România a intrat în Războiul pentru Reîntregire, la care au participat şi mulţi învăţători, unii dintre ei pierzându-şi viaţa pe câmpul de luptă, aşa cum s-a întâmplat cu Dumitru Mihalache din Leordeni, care era suplinit la şcoală de Gheorghiţa Mihalache. A mai suplinit în timpul războiului şi Carolina Zamfirescu, iar postul lui Dumitru Mihalache va fi ocupat de Alexandru Ciucă. Mai precizăm că, începând cu noiembrie 1917, Ion Diaconescu ocupă şi funcţia de secretar al revizoratului şcolar până în iulie 1919; soţia sa, Zoe Diaconescu, începând cu 1 aprilie 1919, se pensionează, fiind suplinită de Lucreţia Corbuleanu şi Maria Munteanu. Din septembrie 1919, alături de Ion Diaconescu şi C. Breazu, funcţionează Ion Biţan şi Alexandru Ciucă. 
La 10 martie 1920, directorul Ion Diaconescu face raport la revizor pentru a se aproba postul V, deoarece numărul copiilor crescuse mult. Acesta s-a aprobat începând cu 1 octombrie 1921, când s-a reînfiinţat şcoala de fete, învăţătoare fiind Elisabeta Chiţescu (Moşoianu). Învăţătorii şcolii de băieţi erau Ion Diaconescu, C. Breazu, Marin Chivu, Alexandru Ciucă. Din septembrie 1924 este încadrat C. Bustea în locul lui Ion Diaconescu, pensionat. 
În anul şcolar 1926-1927, alături de C. Breazu - director, şi Alexandru Ciucă, funcţionau ca învăţători preotul Nicolae Neagoe şi Nicolae Moşoianu. În anul 1929, Alexandru Ciucă este suplinit de Aurel Mateiu, Elissabeta Chircoci, iar preotul Nicolae Neagoe, de Marin Teodorescu şi C. Nicolescu . După cum se poate vedea, fluctuaţia cadrelor didactice pentru ocuparea unor posturi era destul de mare, fapt ce avea şi urmări negative asupra instrucţiei şi educaţiei elevilor. 
Medicul de plasă avea obligaţia să inspecteze ritmic instituţiile şi mai cu seamă şcolile aflate pe raza sa de competenţă. Constatările şi măsurile pe care le lua în caz de necesitate erau consemnate în registre de inspecţie. La 19 mai 1900, inspectează şcoala din Leordeni şi menţionează următoarele: „Localul este în condiţiuni, asemenea şi mobilierul care este nou şi după cerinţele actuale"; „sub raportul condiţiunilor higienice: bună şi bine întreţinut"; apa de băut se ţine într-o putină cu cana, însă „apa nu este tocmai bună"; înfăţişarea şi starea de sănătate a şcolarilor bună". „Este trist că o asemenea şcoală nu are un puţ propriu". La inspecţia din 28 septembrie 1909, găseşte că „este prea mică încăperea pentru numărul copiilor". În privinţa stării de sănătate se fac următoarele menţiuni: la 14 iunie 1906 erau mulţi elevi lipsă de la şcoală, din cauza tusei convulsive; la 13 mai 1910, câţiva erau bolnavi de bronşită, iar în sat era epidemie de tuse convulsivă; la 18 octombrie 1920, în localitate era epidemie de febră tifoidă . 
Localul de şcoală era neîncăpător şi începuse să se degradeze. S-a pus problema extinderii, astfel că Serviciul Tehnic al Judeţului Muscel, la 28 noiembrie 1913, trimite şcolii „proiectul de adaos a unei săli de clasă şi o latrină", teren pentru extindere fiind suficient. În acelaşi timp, s-au făcut demersuri pentru construirea unei clădiri cu patru săli de clasă şi cancelarie, care se ridica la suma de 32.500 lei, plus o latrină în valoare de 2.000 de lei. 
Serviciul Tehnic al judeţului informează prefectura, la 6 martie 1914, că „localul actual de şcoală, cu două săli de clasă din Leordeni, este construit în 1887 şi că nu este după tipul Casei Şcoalelor". 
La 3 ianuarie 1916, primăria din Leordeni face raport la prefectură, cerând planificarea comunei pentru construirea unui local cu patru săli de clasă „comuna fiind una din cele mai frumoase din toate punctele de vedere, având şi o populaţie în majoritate mai cultă", iar localul este „vechi, uzat, nehigienic şi neîncăpător", având doar trei săli de clasă, a patra fiind închiriată. Rezoluţia prefectului a fost favorabilă: „Se va prevedea a se construi un local de şcoală anul acesta în Leordeni, făcându-se demersurile necesare". La 6 iulie 1916, se constituise un comitet pentru construirea şcolilor Băila şi Leordeni, format din: Virgiliu N. Gussi - preşedinte de onoare, I. Diaconescu - preşedinte activ, G.P. Sulescu - casier, Marin Bordea - delegat, M.O. Militaru - primar, preotul I. Adrian, Gheorghe Vânătoru, Gh. Albescu - membri . 
În urma demersurilor, Casa Şcoalelor scrie Prefecturii, la 11 februarie 1916, că pentru a se aproba localul, să se lămurească mai întâi chestiunea terenului pe care să se clădească. Face precizarea că nu se acceptă schimbul cu Banca Populară, fiindcă dirigintele trebuie să stea lângă şcoală, iar aceasta să fie „departe de localuri sgomotoase". Banca Populară oferise şcolii un teren „mai la vale de actuala şcoală", în suprafaţă de 3.410 m2, în schimbul grădinii şcolii în mărime de 1.500 m2; localul de şcoală existent „ar rămâne pentru o şcoală de dogărie, iar locuinţa dirigintelui ar rămâne cu aceiaşi destinaţie". 
Ca urmare, după o săptămână, primăria face cunoscut prefecturii hotărârea Consiliului Local de a dărâma localul vechi de şcoală, precum şi locuinţa dirigintelui şi, astfel, noul local să se ridice pe locul acestora. 
Este de menţionat faptul că Alexandru Gussi, proprietar din Leordeni, ajuns prefect al judeţului Covurlui (Galaţi), trimite la 28 aprilie 1916 telegramă prefectului de Muscel, cu următorul conţinut: „Ministerul aprobând construirea de noi localuri de şcoli, rog faceţi ca pe tablou să fie negreşit trecută şi şcoala din Leordeni - Muscel, care a devenit neîncăpătoare şi ruinată. Mulţumiri". 
Prefectul de Muscel, încă din 27 februarie 1916, a cerut medicului primar al judeţului, inginerului-şef al judeţului, revizorului şcolar şi primarului local, să se constituie în comisie pentru a studia terenul destinat localului de şcoală. Pe 14 mai prefectul trimite Casei Şcoalelor „schiţa de plan, procesul-verbal de alegerea terenului pe care urmează a se construi noul local de şcoală". 
Terenul ales avea doar 2.400 mp, la care urma să se adauge 600 mp, suprafaţa oborului comunal, pe care trebuia să-l cedeze comuna. Însă comuna, la 13 august, informează pe prefect că nu poate ceda oborul, fiindcă se află lângă primărie, asigurându-se în felul acesta paza animalelor ce intră în obor. Mai arată că nu este de acord cu demolarea clădirii vechi pe care ar vrea să o transforme într-o şcoală de meserii sau grădiniţă de copii, fiind clădire solidă, spaţioasă şi evaluată la 20.000 de lei. În acelaşi timp arată că se pot găsi terenuri de mărimea solicitată de Casa Şcoalelor, la diferiţi cetăţeni din localitate. 
Între timp se constituise un comitet şcolar pentru construirea şcolii, format din: Ion Diaconescu, învăţător, preşedinte, casier G.P. Sulescu - primar, preşedinte de onoare Virgiliu N. Gussi - proprietar din comună, secretar Ion I. Moşoianu - notarul comunei . Lucrurile nu s-au desfăşurat potrivit dorinţelor, deoarece România, începând cu august 1916, a participat la Primul Război Mondial. Anul şcolar 1917-1918 s-a încheiat cu examenul elevilor din clasa a IV-a desfăşurat între 3 şi 6 iulie, clasa fiind compusă de „institutorul" Ion Diaconescu. Situaţia elevilor a fost următoarea: înscrişi 26 de băieţi şi 17 fete, cu frecvenţă regulată 22 de băieţi şi 8 fete, prezenţi la examen dintre aceia 19 băieţi şi 11 fete, prezenţi la examen dintre cei ce frecventează neregulat un băiat şi o fată, au absolvit 17 băieţi şi 7 fete, între aceştia au primit calificativul foarte bine 13, bine 10 şi 1 mediocru; au rămas repetenţi dintre cei care s-au prezentat la examen trei băieţi şi cinci fete. Obiectele de studiu au fost următoarele: scriere şi exerciţii gramaticale, citire, memorizare, compunere, aritmetică, religie, istorie, geografie, ştiinţe, caligrafie, desen, cânt, gimnastică, lucru manual; la acestea se adaugă purtarea . În procesul-verbal încheiat la 6 iulie 1918 se dau şi alte informaţii „Şcoala funcţionează în două localuri, cel propriu care are geamurile sparte şi o sală cu pereţii şi tavanurile surpate, căci a fost grajd de cai la invazia duşmanului, şi de atunci nu s-a mai reparat şi localul care în trecut a servit drept locuinţă dirigintelui, având sălile neîncăpătoare pentru populaţia şcolară. E neapărată nevoie să se construiască aici noul local proectat în anii trecuţi. Mobilierul cel vechi a fost ars de armatele de ocupaţie. S-au construit bănci noi cu banii colectaţi prin eforia şcolară". Revizorul mai arată că sunt elevi bolnavi de variolă şi scabie, alţii îngrijesc părinţii bolnavi de tifos exantematic „care a făcut pe aici adevărate ravagii, lăsând şi case pustii". Cele patru posturi ale şcolii erau ocupate de următorii învăţători: Ion Diaconescu - diriginte, Constantin Breazu, Alexandru Ciucă şi Zoe Diaconescu. Având patru posturi, şcoala era considerată de „tip urban" sau cu „program urban" . 
Medicul de plasă inspectează şcoala din Leordeni pe 18 octombrie 1920 şi găseşte localul impropriu pentru funcţionare; la 4 octombrie 1921, menţionează în procesul-verbal că localul este într-o stare de degradare aşa de pronunţată, încât orice reparaţie este zadarnică, la fel şi mobilierul; iar pe 30 decembrie 1922, consemnează următoarele: „sobele nu funcţionează bine, temperatura prea joasă, aşa că copiii sunt expuşi la diferite maladii: bronşite, gripă. Localul este în stare insalubră . 
Revizorul Codin Rădulescu face inspecţie la şcoală pe 29 mai 1922, cu scopul de a se hotărî „construirea unui local de şcoală cu patru săli pentru şcoala de băieţi, iar cea veche, după amenajare, să fie pentru şcoala de fete". Comitetul şcolar, condus de dirigintele şcolii Ion Diaconescu, „omul de jertfă şi de muncă - apreciază revizorul - care e un adevărat apostol pentru comuna Leordeni", a obţinut gratuit de la Banca Populară „Muncitorul", înfiinţată în anul 1901 prin stăruinţa învăţătorului, terenul necesar cu suprafaţa de 3.465 m2. Donaţia se făcuse prin aprobarea consiliului şi administraţiei din 28 mai 1922. Revizorul şcolar menţionează în procesul-verbal şi rezultatele obţinute de elevi la orele de lucru manual sub conducerea învăţătorilor (I. Diaconescu - institutor rural, Alexandru Ciucă, C. Breazu, Marin Chivu): jucării de copii, împletituri de rafie şi de răchită, perii, îmbrăcat sticle, coşuleţe frumoase, iar la şcoala de fete, condusă de Elisabeta Moşoianu, cusături naţionale, „croşetături", împletituri şi coşuleţe de rafie. Mai consemnează că de curând s-au pus „bazele bibliotecii Nicolae Creţulescu şi bazele unei societăţi corale". 
La data de 22 iunie 1922, comisia constituită pentru verificarea terenului destinat construirii şcolii (medicul-şef al judeţului, revizorul şcolar, inginerul-şef al Serviciului Tehnic judeţean, preşedintele comitetului şcolar şi primarul comunei) a constatat că terenul este foarte bun . În procesul-verbal întocmit de comisie, se precizează: „Terenul în întindere de 3.670 m2, situat între şoseaua naţională, Ana Lahovari, Dumitru Ion Ilie şi moştenitorii Mariţa Busuiocescu, pe care l-a oferit consiliul de administraţie al Băncii Populare «Muncitorul» sub rezerva ratificării adunării generale, este foarte bun pentru şcoală: „sănătos, în poziţie bună şi bine expus şi suficient" .
La 16 august 1922, dirigintele şcolii, I. Diaconescu, preşedintele comitetului şcolar, informează prefectura că se doreşte ca noul local să aibă, pe lângă cele patru săli de clasă şi cancelarie, „o sală pentru bibliotecă şi o sală pentru un muzeu şcolar absolut trebuincioase". Deşi îşi dădea seama de suma cheltuielilor, arată că se mai dorea şi sală pentru lucru manual şi gimnazică, deoarece mobilierul, tot mutându-se, se deteriorează. Revizorul Codin Rădulescu făcea inspecţie des la Leordeni, pentru a sprijini demararea lucrărilor. La 24 august 1922, consemnează următoarele în procesul-verbal: în comună se află două localuri în construcţie, unul cu patru săli de clasă, cancelarie, săli pentru muzeu şcolar, bibliotecă, baie şi o sală de lucru manual, în centrul comunei, pentru băieţi (cel vechi urma să se amenajeze pentru şcoala de fete); se construia din cărămidă, cu fundaţii şi soclul de beton şi piatră la faţadă", iar al doilea, în satul Băila . 
La 30 august 1922, prefectul, prin telegramă, cere „conductorului" de la Topoloveni să traseze de urgenţă clădirile de la Leordeni şi Băila. Şcoala de băieţi şi cea de fete îşi desfăşurau activitatea tot în clădirea veche care avea nevoie de reparaţii: „Locuinţa dirigintelui de pe lângă localul de şcoală Leordeni centru, care actualmente serveşte ca sală de clasă şi cancelarie, are nevoie de 12 mc lemn de plop din care să se scoată 50 mii şiţă, cu care să se învălească şi 3 mc lemn de brad, cu care să se facă gergevelele la localul vechi de şcoală", se arată într-un raport al directorului şcolii către prefectură, din 26 iulie 1922. Directorul şcolii s-a îngrijit de şcoală din toate punctele de vedere, de aceea a avut şi rezultate bune şi a fost apreciat de către superiori. În calitatea sa de preşedinte al comitetului şcolar comunal, învăţătorul Ion Diaconescu a intervenit la Consilieratul Agricol Muscel, la 24 noiembrie 1922, pentru schimbarea terenului de cultură, care era impropriu, cu lotul demonstrativ, care prezenta condiţii avantajoase. La 5 decembrie 1922, Prefectura Muscel este anunţată că Direcţia Funciară din Ministerul Agriculturii „a aprobat cererea d-lui diriginte al Şcoalei de la Leordeni şi Băila" . 
Efortul pentru construirea noului local de şcoală începe să devină realitate. La 2 ianuarie 1923, comitetul şcolar anunţă prefectura: „Clădirea s-a început, se fac lucrări pregătitoare". Clădirea urma să se realizeze cu fonduri obţinute prin împrumut, ajutoare de la prefectură, persoane particulare, bugetul comitetului şcolar, bugetul primăriei, multe zile de prestaţie efectuate în beneficiul şcolii şi zile „de lucru de mână şi căruţele, gratuit oferite de săteni". 
Anul şcolar 1922-1924 s-a încheiat cu susţinerea examenului de absolvire a clasei a V-a, care a avut loc între 27 şi 30 iunie, pe centrul Leordeni, de care aparţineau şi şcolile din Glâmbocel, Budişteni, Schitu Budişteni, Băila, Ciulniţa şi Prundu. Populaţia şcolară a şcolii din Leordeni era de 101 băieţi şi 37 de fete: număr mai mic „prin înfiinţarea şcolii de fete", care funcţiona doar cu clasa I. S-au prezentat la examenul de absolvire 20 de băieţi şi 13 fete şi au absolvit 16 băieţi şi 9 fete; 10 au obţinut calificativul foarte bine şi 15, bine. 
Începând cu anul 1924-1925, prin pensionarea directorului Ion Diaconescu, şcoala va fi condusă de Constantin Breazu. Şcoala de băieţi, numită şi mixtă sau nr. 1, avea patru posturi pe care erau încadraţi învăţătorii: C. Breazu, Alexandru Ciucă, preotul Nicolae Neagoe şi Constantin Braslă (detaşat în locul lui Marin Chivu, la rându-i detaşat la altă şcoală); în anul următor este încadrat Constantin Braslă, care conduce clasa a V-a cu 60 de elevi, înlocuit de N. Moşoianu. 
Începând cu anul şcolar 1927-1928, şcoala avea cursul suplimentar complet, clasele V-VII. În urma inspecţiei din 15-16 decembrie 1925 revizorul şcolar consemnează în procesul-verbal: noul local este aproape gata, are „două etaje"; vechiul local se va amenaja pentru şcoala de fete; „în faţa noului local s-a ridicat frumosul monument al ostaşilor din sat, căzuţi în război", pe care se află „şi chipul fostului învăţător al şcolii, scriitorul popular N. Mihalache, care a fost pildă semenilor săi"; mobilierul este vechi, însă bunicel, materialul didactic se păstrează bine; „s-a pus şi începutul unui atelier de lucru manual", la fel, unui muzeu şcolar (datorat lui Alexandru Ciucă) şi unei farmacii şcolare. 
La inspecţia din 8 februarie 1928, în afară de părţile pozitive, sunt menţionate şi minusuri: atelier şcolar nu există, „n-are nici unelte, nici tejghea", deşi sunt 100 de elevi de curs complementar; aceştia lucrau pe la meşteri particulari (tâmplar, cizmar, dogar, croitor), unde se făcea greu supravegherea. Despre fete se menţionează că lucrau sub îndrumarea Elis Moşoianu „care predă şi gospodăria şi menajul". Se mai menţionează în procesul-verbal că „lucrul manual are slabe rezultate", la clasele I-IV. După inspecţia din 13 noiembrie 1928, revizorul consemnează în procesul-verbal ca fapt pozitiv existenţa unui bogat material didactic, datorat învăţătorului Alexandru Ciucă: „diferite colecţiuni de mamifere, păsări, peşti, reptile; o colecţie de mineralogie; monede; botanică - diferite seminţe şi extrase petrolifere, păstrate în vase de sticlă şi etichetate; sunt câteva modele de cusături naţionale locale, aşezate pe planşe; se lucrează la înjghebarea unui muzeu etnografic şi şcolar". În final, subliniază că învăţătorul Alexandru Ciucă posedă arta de a împăia". Observaţiile anterioare cu privire la lipsa atelierului şcolar i-au ambiţionat pe învăţători, astfel că revizorul, în urma inspecţiilor din 21 ianuarie 1931 şi 4 februarie 1932, consemnează în procesele-verbale: „Atelierul şcolar este condus de maestrul sătean Stavarache Codin, în care lucrează elevii supraprimari"; „se găseşte la această şcoală şi o frumoasă expoziţie de lucru manual". 
Începând cu anul şcolar 1928-1929, procesul de învăţământ are de suferit din cauza fluctuaţiei învăţătorilor provocată de demisia preotului N. Neagoe şi numirea lui Alexandru Ciucă în funcţia de subrevizor şcolar. Aceştia au fost supliniţi de Ana Alexiu, Constantin Nicolescu, Aurel Matei, Marin Teodorescu, Elisabeta Chircoci. Din toamna anului 1929 este încadrat N. Moşoianu, dar şi acesta ocupă funcţia de subrevizor pe diferite perioade, între anii 1935 şi 1938. Printre suplinitori au fost Aurel Popescu, Florica Vijelie, Alexandru Vişinescu. Stabil la şcoală a fost directorul Constantin Breazu, despre care revizorul şcolar Vasile Grama consemnează în procesul-verbal de inspecţie din 12 noiembrie 1936 că este „un exemplu de învăţător pentru cei din împrejurimi". 
Este de remarcat preocuparea comitetului şcolar local pentru instruirea copiilor sătenilor şi prin aceasta, ridicarea nivelului de viaţă al locuitorilor. La 23 septembrie 1924, comitetul, „luând în discuţie nevoile locale ale şcoalei", a hotărât: „Localul şcoalei elementare de comerţ ce urmează să ia fiinţă în comuna Leordeni se va amenaja din locuinţa particulară a domnului I. Rotărescu, picher CFR, situată lângă gară, care are o cameră mai mare ce va servi ca sală de clasă şi alte două mai mici, ce vor putea servi de cancelarie etc.". S-a stabilit să se plătească anual o chirie de 3.000 de lei, iar reparaţiile şi amenajările să-l privească pe proprietar. Urma să fie anunţat ministerul, căruia să-i ceară mobilierul necesar. Ministerul a aprobat înfiinţarea şcolii însă într-un alt local, cel de lângă gară fiind considerat ca nepotrivit, având în vedere apropierea de gară. De aceea, la 4 octombrie 1924, s-a hotărât ca anul şcolar 1924-1925 să se desfăşoare în casa lui Gheorghe Tomescu, alcătuită din două camere şi antreu, care era higienică. Comitetul şcolar spera ca în toamna anului 1925, şcoala primară de băieţi să se mute în localul nou, aflat în construcţie, iar în locul ei să fie mutată şcoala de comerţ. În procesul-verbal încheiat de comitet, la 5 octombrie 1924, s-a stabilit: „Şcoala elementară de comerţ, înfiinţată de onor minister, ca să poată funcţiona, are nevoie de următorul mobilier: 10 bănci a 1,50 m, o catedră, o tablă, 4 scaune, un vas cu apă" şi alte mobile şi materiale necesare bunei funcţionări. Pentru procurarea acestora, s-a făcut intervenţie la minister. Documentele cercetate nu ne spun dacă a funcţionat şi cât timp. Oricum, intenţia comitetului rămâne lăudabilă. Greutăţile întâmpinate cu ridicarea localului de şcoală l-au făcut pe comitet să caute şi alte soluţii. La 20 iunie 1926, banca locală îi oferă suma de 100 de mii de lei pentru „vechiul local de locuinţă a dirigintelui", iar pentru terenul de sub clădire, să-i dea terenul pe care îl are banca lângă noul local de şcoală. Tranzacţia propusă, care trebuie aprobată de către prefectură, nu s-a realizat. Localul aflat în construcţie a fost vizitat, la 7 mai 1927, de ministrul Instrucţiunii Publice dr. Nicolae Lupu, care a promis să dea banii necesari terminării şcolii. Drept răsplată, în şedinţa comitetului şcolar din 10 iunie, al cărui preşedinte era Paul Gussi, s-a hotărât „ca un omagiu de recunoştinţă", noul local să se numească „Şcoala Primară de Băieţi dr. Nicolae Lupu" . 

Banii întârziau să sosească, deoarece pe 21 iunie 1927 s-a schimbat guvernul şi dr. Nicolae Lupu a primit alt portofoliu. De aceea Constantin Breazu, directorul şcolii, s-a adresat prefectului la 8 august: „Am onoare a vă ruga să binevoiţi şi să stăruiţi pe lângă domnul Ministru al Instrucţiunii să se ordonanţeze suma de lei 389 mii ce domnul dr. Nicolae Lupu […] ne-a aprobat-o pentru terminarea noului local de şcoală". În noul guvern, portofoliul Instrucţiunii a fost ocupat de dr. Constantin Angelescu . 
În fine, în primăvara anului 1929, localul a fost terminat, fiind dotat şi cu un mobilier nou pe care l-a confecţionat, din lemn de brad, Constantin Stavarache din Leordeni: bănci, table, cuiere, dulapuri etc.

Cercul cultural Leordeni a hotărât ca şedinţa pe luna aprilie să se desfăşoare în noul local de şcoală, urmând ca inaugurarea să se facă ulterior. Astfel, întrunirea a avut loc pe 28 aprilie 1929, aşa cum s-a consemnat în procesul-verbal, „în localul nou care de mâine încolo va fi adăpostul elevilor în care vor primi lumină şi înnobilarea inimii şi formarea caracterului". Cercul cultural Leordeni se compunea din învăţătorii şcolilor de băieţi, fete şi Grădina de copii mici Leordeni şi şcolilor Prundu, Budişteni, Băila, Glâmbocel, Schitu-Scoiceşti, Ciulniţa, Goleştii-Badii, precum şi preoţii din aceste localităţi. Slujba a fost oficiată de către toţi preoţii cercului, iar şedinţa publică a avut „un caracter înălţător", ca şi cea intimă; „elevii s-au produs cu coruri bine studiate recitări şi un poem istoric România Mare". 

Pentru munca şi efortul depus la realizarea acestui local de şcoală, comitetul a hotărât să se intervină la minister ca învăţătorii C. Breazu şi Alexandru Ciucă să fie „medaliaţi cu Răsplata muncii pentru construcţii şcolare". 
În luna mai, la ordinul revizoratului, s-a făcut inventarul bunurilor şcolii: Şcoala nouă, patru săli de clasă, cancelarie, atelier, bibliotecă, latrină cu trei despărţituri, 100 de bănci, patru catedre, patru table, patru cuiere, patru tejghele, trei dulapuri, două mese, şapte sobe teracotă, nouă bănci vechi, o putină de stejar, două scaune vechi, două doniţe, o găleată de fier, două căni de fier smălţuit, două mături, două bidinele. 
Şcoala veche, cu dependinţe - un dulap-arhivă şi bibliotecă, două mese mici de clasă, o catedră cu piedestal, una fără piedestal, două table de perete, 33 de bănci a câte 5-6 elevi, idem a câte 2 şi 3 elevi, două putini de apă, trei doniţe, trei scaune, trei cuiere, două bidinele, una secure.


Fisiere atasate:

Scoala din Leordeni