Obiective

Schitul Brădet şi Biserica monument istoric:

Existenţa vieţii monahale în zonă este atestată încă din perioada domniei lui Mircea cel Bătrân, dovezile de natură istorică indicând existenţa unei sihăstrii de călugări între 1395 şi 1396, sihăstrie dezvoltată în acele vremuri pe locaţia unde se află astăzi biserica monument istoric a satului Brădet.
400 de ani de sihăstrie, de istorie şi valori
Izvoarele trecutului Schitului Brădet sunt reprezentate de date istoriografice, evaluări arhitectonice şi documente de cancelarie. Printre dovezile cele mai preţioase se număra un Tetraevangheliar valoros pe care stareţul Lazăr al Brădetului împreună cu obştea sa din mănăstirea de pe malul Vâlsanului l-ar fi cumpărat, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de la voievodul Vlad Călugărul, cedând în schimbul preţiosului obiect de cult o treime din Muntele Prislop. Proprietăţile schitului au fost, de altfel, extrem de însemnate, acoperind în trecut o bună parte din ceea ce înseamnă astăzi suprafaţa localităţii. De asemenea, în materie de obiecte preţioase, căutările au arătat că cel mai vechi antimis din Ţara Românească, al arhiepiscopului Luca, a existat la Schitul Brădet, aflându-se în prezent în custodia Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului. Alte dovezi istorice îi întemeiază pe slujitorii schitului să susţină că înaintaşii lor, primii călugări din Brădet, au fost ucenicii Sfântului Nicodim. Este vorba atât de vecinătatea vechii sihăstrii cu Mănăstirea Cuviosului Nicodim, cât şi de utilizarea frecventă a numelui acestuia în consacrarea monastică a novicilor din obştea de călugări din Brădet. În completarea dovezilor de natură istorică, în localitate s-au păstrat şi denumiri vechi de sute de ani ale unor repere precum Calea Călugărului, Dealul Crucii sau Fântâna La Călugări, repere menite să consfinţească vechimea istorică a Schitului Brădet şi puternicele influenţe ale comunităţii monahale la nivelul zonei. Numele ultimilor stareţi şi monahi din Brădet datează din anii de început ai secolului al XIX-lea, atunci când a fost reactivat Scaunul Episcopal de la Curtea de Argeş şi când documentele atestă vieţuirea schimnicelor Anisia şi Sofia cu ucenicele lor, sub îndrumarea egumenului Partenie al Brădetului. Peste patru secole neîntrerupte avea să fiinţeze aşadar Schitul Brădet (fie de sine stătător, fie ca metoc al Mănăstirii Curtea de Argeş) şi obştea călugă­rească aflată în slujba sa înainte de transformarea sihăstriei în biserică de mir, în curentul reformelor lui Cuza. Mărturiile vieţii monahale au rămas însă, la nivel local, atât în cimitirul edificiului religios, cât şi prin obiectele vechi ale călugărilor descoperite şi păstrate cu sfinţenie în Muzeul Bisericii Brădet. De asemenea, un triptic cu pomelnicul părinţilor care au vieţuit în mănăstire se află astăzi în custodia Patriarhiei Române.

Biserica Înălţarea Domnului – sora mai mică a Mănăstirii Cozia

De o frumuseţe care îţi taie pur şi simplu respiraţia, locaşul de cult ce dăinuie de mai bine de şase veacuri la Brădet - şi care până în urmă cu aproape 200 de ani a fost loc de rugă pentru sihaştrii străvechiului schit de călugări - reprezintă cel mai valoros obiectiv istoric, spiritual şi arhitectural din comuna Brăduleţ. Situat pe partea dreaptă a drumului principal ce străbate localitatea, în inima satului Brădet, acest monument a fost, este şi va rămâne ilustrarea simţirii şi a spiritualităţii româneşti din această zonă a ţării, care îndeamnă la meditare şi reculegere.
Considerat ca fiind primul monument clădit în întregime cu meşteri români, Biserica „Înălţarea Domnului" are o singură turlă şi este construită din piatră şi cărămidă. Referitor la numele ctitorului acestei biserici au circulat de-a lungul timpului o serie de informaţii contradictorii. Astfel, multă vreme, s-a crezut că cel care a ridicat această minunată bijuterie arhitecturală ar fi fost domnitorul Mircea Ciobanul. Studiind însă vechea pictură originală, pe care este menţionat numele ctitorului – Mircea – se observă alături de acesta înfăţişată doamna sa, Mara. Cum soţia lui Mircea Ciobanul era Doamna Chiajna, iar istoricii spun că Mara ar fi fost a doua soţie a lui Mircea cel Bătrân, cercetătorii înclină spre varianta celui de-al doilea ca întemeietor al sfântului locaş. Ca element unic, biserica de la Brădetu este singura ctitorie a lui Mircea cel Bătrân pe care domnitorul apare pictat alături de doamna Mara. De regulă, voievodul era înfăţişat în picturile reprezentând ctitorii unei biserici împreună cu fiul său. 
Biserica „Înălţarea Domnului" pare o replică a Mănăstirii Cozia, având similitudini semnificative cu locaşul de cult ridicat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În ceea ce îl priveşte pe Mircea Ciobanul, acesta se pare că este doar artizanul unei lucrări de restaurare, moment în care pe pisanie ar fi fost menţionat 1546 ca an al ridicării edificiului. În privinţa anului în care a fost edificată biserica, unii istorici susţin că ar fi vorba de 1397, însă o datare exactă nu a fost niciodată făcută. Dar faptul că Biserica de la Brădet apare consemnată într-un act domnesc redactat în vremea domniei lui Vlad Călugărul, în secolul al XV-lea, demonstrează în mod sigur că exista înainte de anul consemnat pe pisanie.
Cel mai preţios obiect de cult păstrat cu sfinţenie de custozii acestui locaş este icoana denumită „Iisus Pantocrator". Realizată cu măiestrie de un renumit pictor al vremurilor de demult, icoana îl înfăţişează pe Iisus Hristos în aşa fel încât, din orice unghi ai privi, ai senzaţia că trupul şi ochii Mântuitorului se îndreaptă către tine, fiind, practic, permanent faţă în faţă cu El. Pictată pe lemn din trei bucăţi de scândură din două esenţe – tei şi păr – icoana are fond de aur şi a fost realizată de pictorul Stoica Zugravul în anul 1615 – conform consemnării în limba slavă aflate în partea inferioară. Ea a fost donată bisericii de jupâniţa Boloşina, care avea moşii la Vâlsăneşti, localitate aflată la graniţa de sud a comunei Brăduleţ. Biserica are însă multe alte astfel de obiecte de valoare, aproape toate icoanele prezente pe pereţii sfântului locaş având peste 100 de ani vechime, unele datând chiar şi de acum peste două secole. Catapeteasma a fost iniţial din lemn, însă în urmă cu peste 200 de ani, în vremea când locaşul aparţinea călugărilor, aceasta a luat foc, fiind reconstruită din cărămidă. 
Pictura murală ce se înfăţişează azi vizitatorilor are sute de ani vechime. Curgerea timpului, dar şi acţiunile oamenilor şi-au pus amprenta asupra ei, în momentul în care a devenit biserică de mir fumul lumânărilor înnegrind pereţii pe anumite porţiuni. Spectaculoasă rămâne pictura exterioară, ce se aseamănă în mod vizibil cu cele întâlnite pe bisericile din Moldova, element de unicitate pentru locaşurile din Ţara Românească. Pentru a proteja frumoasa pictură de pe peretele vestic de apele Vâlsanului, care ieşeau din matcă şi ajungeau să inunde inclusiv biserica, în 1787 a fost construit la intrarea în sfântul locaş un pridvor, cu temelie de piatră şi stâlpi din lemn de stejar sculptat cu diverse ornamente, elemente de o deosebită valoare artistică. 
Un alt element care distinge biserica de la Brădet de alte locaşuri de cult este reprezentat de faptul că intrarea se face coborând două şiruri de trepte - trei la intrarea în pridvor, trei pentru a păşi în biserică. 
În curtea bisericii monument se află un mic muzeu amenajat într-o clădire situată pe partea dreaptă la intrare. Aici se regăseşte o adevărată comoară de obiecte de patrimoniu – majoritatea obiecte religioase. Printre cele mai preţioase piese aflate în custodia bisericii se află câteva zeci de cărţi de o inestimabilă valoare, biserica de la Brădet fiind singura care păstrează cartea bisericească veche, din trei judeţe: Argeş, Vâlcea şi Olt. Pe rafturile micului muzeu regăsim exemplare vechi de aproape 250 de ani ale unor scrieri bisericeşti, cele mai vechi fiind un Triod (slujba care se ţine în Postul Paştelui) şi Octoihul Mare ce datează din 1761. Tot aici regăsim un exemplar al Bibliei Lutherane, scrise în germana veche, dar şi alte obiecte de cult vechi de 100-300 de ani, precum antimise, icoane din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, odoare bisericeşti, manuscrise. Printre obiectele expuse se află unelte şi instrumente folosite de localnici în practicarea ocupaţiilor tradiţionale, oamenii locului fiind în vremurile de demult, în afară de păstori – ocupaţia principală în zonă – fierari, rotari, cojocari, ţesători etc. De asemenea, aici se află o ladă de zestre din anul 1745, originală prin faptul că pe interiorul capacului are reprezentată o pictură ce ilustrează simbolic viaţa omului – răsăritul soarelui şi un lăstar reprezentând naşterea omului, un arbore falnic, în toată puterea ilustrând omul în plinătatea vieţii sale, şi luna ce semnifică sfârşitul trecerii omului pe acest pământ.
Alături de muzeu, este ridicat un monument comemorativ în memoria eroilor căzuţi în al Doilea Război Mondial. „Glorie veşnică eroilor din Brădet" - stă scris pe soclul monumentului de piatră, spre amintirea celor care şi-au dat viaţa pentru libertatea românilor. 
Întregul ansamblu bisericesc este înconjurat de un zid de piatră, de asemenea mărturie a vremurilor demult apuse. Zidul de incintă este inclus în lista monumentelor istorice din Patrimoniul României, dată fiind vechimea de aproape cinci secole şi rezistenţa sa în timp.
Obiectivul poate fi vizitat în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare iar, la solicitare, pentru grupuri se pot organiza tururi cu ghid.
Acces: Argeş, Piteşti – DN 7C (17,5 km) până la Merişani – viraj la dreapta pe DJ 703I (27 km) până în intersecţia către Curtea de Argeş – continuare linie traseu pe DN 73 C (2,3 km) până la comuna Muşăteşti – viraj la stânga pe DJ 703 I (6,7 km) până în comuna Brăduleţ, sat Brădet.

Noul schit – o minune religioasă şi arhitectonică între cer şi pământ 

Viaţa monahală avea să renască abia în anul 2004, prin eforturile actualei Arhiepiscopii, ale părintelui stareţ Filotei Dabu şi ale călugărilor care s-au alăturat binecuvântatului demers. Ministerul Culturii a consfinţit reînfiinţarea chiar în ziua în care este sărbătorit Sfântul Nectarie Taumaturgul, unul dintre cei doi sfinţi care dau hramul locaşului monahal. În fapt, schitul este închinat Sfântului Nectarie (9 noiembrie) şi Sfântului Ioan Botezătorul (Naşterea – 24 iunie), nu puţine fiind minunile pe care slujitorii sihăstriei şi drept-credincioşii veniţi din toate colţurile ţării le-au trăit sub lumina şi binecuvântarea sfinţilor, a înalţilor şi a bunilor protectori ai noii sihăstrii.
Reînfiinţarea schitului a presupus alegerea unei alte locaţii, pe culmea Dealului Seci, la 800 m altitudine, la aproximativ un kilometru distanţă de drumul principal şi de locul fostei sihăstrii unde astăzi de află Biserica monument istoric Înălţarea Domnului. Aproape nepământească locaţie ca frumuseţe şi curăţenie, o poiană la înălţime, înconjurată de pădure, accesibilă după un urcuş greoi, sfinţită prin munca şi rugăciunea celor cinci călugări care vieţuiesc acum aici. 
Schitul Brădet întâmpină credincioşii sub forma unui ansamblu arhitectonic şi religios. Casa monahală, singura construcţie existentă în locaţia dintre pământ şi ceruri la momentul reînfiinţării Schitului, este o casă cu arhitectură veche, specifică acestei zone rurale argeşene, cu soclu înalt, pivniţă şi pridvor pe partea de sud. Casa este acoperită cu şiţă şi luminată prin ferestre multe şi mici. În această construcţie a renăscut şi viaţa monahală, călugării amenajând iniţial un paraclis provizoriu pentru rugăciuni şi liturghii în încăperea dinspre răsărit. A doua casă monahală, ridicată în perioada 2006-2007, este destinată studiului şi lucrului, adăpostind, la parter, biblioteca schitului. Edificiul reprezintă, din punct de vedere arhitectural, o îmbinare a stilurilor aferente construcţiilor dimprejur cu elemente tradiţionale precum acoperişul din şiţă, dolii rezultate prin acoperirea balconului de etajul întâi, structuri de rezistenţă şi contravânturi de influenţă transilvăneană etc.
Paraclisul schitului, inima activităţii religioase, s-a ridicat în anul 2005. În formă clasică, de biserică-navă, locaşul sfânt poartă hramul „Acoperământul Maicii Domnului", are 33 de metri pătraţi, este construit din lemn cu elevaţie înaltă. Absida altarului este pentagonală, iar accesul se face printr-un pridvor de dimensiuni reduse care decupează pronaosul şi care este lucrat în lemn. Sculptura generează motive în cruce. Catapeteasma este marcată de trei arcade intercalate cu icoanele împărăteşti şi de cele ale hramului, iar sfântul locaş este iluminat prin ferestre mici, amplasate pe laturile de sud şi de est. 
La răsărit de paraclis a fost construit, în 2008, Altarul de vară. Construcţie cu specific tradiţional românesc, acesta este folosit atât pentru sfintele slujbe şi ritualuri, cât şi pentru adăpostirea clopotelor care sunt sprijinite pe grinzi de stejar. Stâlpii masivi susţin acoperişul înalt, cu şiţă. 

Loc pentru minuni şi rugăciune

În interiorul paraclisului, în care drept-credincioşii intră desculţi, icoane şi obiecte de cult valoroase te întâmpină pentru smerenie şi rugăciune. În centrul lor se află o parte din Moaştele Sfântului Nectarie. Racla este adăpostită de un baldachin din lemn, din ale cărui elemente decorative atrage atenţia cu precădere vulturul bicefal (simbolistic pentru Bizanţul ortodox) sculptat pe tăblia frontală, cei doi serafimi din partea superioară care susţin sigla schitului (care îi înfăţişează pe cei doi sfinţi ocrotitori). Un alt element este galonul traforat în model de floare de cireş care se regăseşte şi pe tronul arhieresc. Baldachinul adăposteşte şi icoana Sfântului Nectarie, icoana înfăţişându-l pe Tămăduitor în timp ce binecuvântează. Atât datorită tematicii rar întâlnite, cât şi datorită faptului că a fost pictată la Mănăstirea Sfintei Treimi din Eghina (mănăstire pe care Sfântul Nectarie a înfiinţat-o şi care îi adăposteşte, de asemenea, parte din sfintele Moaşte), icoana este extrem de valoroasă ca obiect de cult şi ca semnificaţie religioasă. 
Acesteia i se adaugă icoana hramului, în care Sfinţii Nectarie şi Ioan Botezătorul sunt înfăţişaţi umăr lângă umăr. „Alăturarea lor nu este deloc nepotrivită: zelul misionar, propovăduirea pocăinţei, a Adevărului, a Sfintei Treimi, a bunei-cuviinţe i-au înflăcărat pe amândoi sfinţii; iar liniştea pustniceştilor sălaşe, dulceaţa nopţilor de rugăciune, a neîncetatei chemări a Domnului, a curăţiei feciorelnice, a înfrânării, a neagonisirii, a suferinţei i-au înveşmântat cu haina luminoasă a cuvioşiei pe Sfinţii Nectarie şi Ioan, deopotrivă!", explică părintele stareţ într-una dintre prezentările locaşului monahal.
O altă icoană cu totul specială este cea numită Dulcea Sărutare şi închinată Maicii Domnului. Originalul athonit, considerat făcător de minuni, a servit ca model pentru icoana împărătească a paraclisului de la Schitul Brădet, icoană pictată încă din 2003 şi venită, practic, alături de vrednicii călugări încă de la înfiinţarea sfântului locaş, pe care l-a binecuvântat cu toate cele trebuincioase. 
Schitul adăposteşte, în total, douăsprezece icoane mari, pictate după model bizantin şi cu materiale specifice vechii iconografii (lemn de tei strâns cu traverse de salcâm, pigmenţi minerali şi vegetali pentru tempera cu ou, foiţă de aur de 22 şi 24 K, grunduri fine etc.). Inestimabile ca valoare artistică şi mai ales spirituală, cele douăsprezece icoane mari împodobesc naosul, catapeteasma, pereţii de miazănoapte şi miazăzi, spătarele tronului arhieresc şi scaunul stăreţesc. 

Numeroşi credincioşi trec zilnic pragul sfântului locaş, pentru reculegere, pentru iertare, pentru rugăciune. Cunoscut în întreaga lume pentru puterea tămăduitoare a minunilor sale, ocrotitorul Schitului, Sfântul Nectarie, este o permanentă şi salvatoare chemare pentru cei chinuiţi de boli incurabile sau pentru familiile disperate ale acestora. În faţa raclei care adăposteşte Moaştele, lacrimile se unesc de fiecare dată cu puterea credinţei. 

Detalii utile privind programul slujbelor şi vizitarea Schitului:

Contact:
Satul Brădet, comuna Brăduleţ, CP 117147, judeţul Argeş, România
Prezenţă on-line: http://schitulbradetu.blogspot.com
E-mail: schitulbradetu@yahoo.com, telefon: 0248/267.520

Acces: 
Argeş, Piteşti – DN 7C (17,5 km) până la Merişani – viraj la dreapta pe DJ 703I (27 km) până în intersecţia către Curtea de Argeş – continuare linie traseu pe DN 73 C (2,3 km) până la comuna Muşăteşti – viraj la stânga pe DJ 703 I (6,7 km) până în comuna Brăduleţ, sat Brădet – ramificaţie 1 km stânga până la Schit.
Distanţă aproximativă din municipiul Piteşti: 55 km.

Programul slujbelor: 
De luni până sâmbăta dimineaţa:
07:00 – 10:00, ceasurile 3 şi 6, Acatist şi Sfânta Liturghie. 
17:00 – 18:30, ceas 9, Vecernia şi Pavecerniţa mică 
22:00 – 00:30, Miezonoptica, utrenia şi ceasul întâi. 

În duminici şi praznice:
Sâmbată seara, 19:00 – 23:00 Priveghere (Vecernia mare şi Utrenia) 
08:30 – 11:30 acatist, ceasurile 3 şi 6, Sfânta Liturghie 
17:00 – 18:00 Paraclisul Maicii Domnului 

Program de vizitare: 
De marţi până duminică 
07:00 – 11:00 (4 ore) 
16:00 – 20:00 (4 ore) 
Lunea, schitul este închis pentru vizitare. 

Condiţii de vizitare: 
1. Ţinuta cuviincioasă: bărbaţii - pantaloni lungi, femeile – fustă lungă, bluză încheiată la gât şi capul acoperit. 
2. Menţinerea liniştii.
3. Utilizarea aparatelor foto sau a camerelor de filmat este permisă numai cu consimţământul conducerii mănăstirii.
4. Declararea apartenenţei confesionale. 
5. Schitul nu are posibilităţi de cazare.

Biserica satului Galeş:



În satul Galeş, la aproximativ un kilometru de drumul principal ce străbate comuna Brăduleţ, pe partea stângă, se ridică biserica satului. Sfântul locaş ce poartă hramul sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a fost ridicat din piatră întâia dată în 1877. Conform Catagrafiei Eparhiei Argeşului de la 1824, cercetătorii afirmă că înainte aici a existat o bisericuţă din lemn, ctitorită undeva pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea de către episcopul Iosif I, la vremea când Galeşul făcea parte din Plaiul Arefului Loviştii.
Biserica de lemn purta hramul „Intrarea în biserică", la fel ca şi lăcaşul din Galeşul de Sibiu, care este de altfel vatra de origine a satului argeşean.

Ctitorită de preotul Alecu Popescu, biserica zidită din piatră la 1877 a fost construită pe locul celei de lemn, după ce aceasta a fost distrusă de foc. Aşezată pe dealurile din dreapta Vâlsanului, noua biserică ridicată în formă de cruce, cu două turle şi cu acoperiş de şiţă a fost târnosită la 1 ianuarie 1878 de episcopul Ghenadie al II-lea al Argeşului, având hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică", acestuia adăugându-i-se şi hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. 
Nici nu s-au scurs bine două decenii din veacul al XX-lea, şi sfântul locaş este mistuit din nou de flăcări, în urma incendiului fiind nevoie de ridicarea unei noi biserici. Cel căruia i se datorează zidirea celei de-a doua biserici din piatră este părintele învăţător Gheorghe Minculescu, fiul unui preot din satul Brătieni, vecin cu Galeşul. Acesta a slujit la biserica din Galeş timp de 54 de ani, timp în care s-a îngrijit şi de reconstrucţia bisericii distruse de foc, care „arsese până în ziduri", cu ajutorul credincioşilor din sat. Aşa s-a ridicat din nou, după şase ani de trudă, biserica satului Galeş, la târnosirea căreia, în 1926, i s-a dat ca hram principal „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena". În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, la biserica din satul Galeş slujea preotul Marin Dana, care a ridicat un monument închinat eroilor din prima conflagraţie mondială şi o clopotniţă de piatră. 
În dimineaţa zilei de 3 iulie 1978, găleşenii asistau cu mare amărăciune la o scenă dezolantă: ca un blestem, biserica satului se făcuse scrum pentru a treia oară, lovită fiind de trăsnet. Durerea nu i-a dezarmat însă pe oamenii satului, care şi-au adunat forţele şi, asemeni înaintaşilor lor, au ridicat alt sfânt locaş, animaţi de credinţa în Dumnezeu şi de speranţă. În mai puţin de trei luni, întreaga construcţie a fost reclădită, urmând ca biserica să fie repictată. A fost retârnosită în vara anului 1980 şi dăinuie şi astăzi, fiind locul de reculegere, de închinăciune şi leagăn de credinţă pentru întreaga comunitate găleşeană. Aici are loc în fiecare an una dintre rânduielile satului păstrate cu sfinţenie, manifestare ce constă în prăznuirea Sfintelor Paşti de către toţi mărturisitorii Învierii Domnului la „Masa Împăcării", tradiţie ce reprezintă emblema Galeşului ortodox şi pur românesc din toate vremurile, trecute şi prezente. Se întind în curtea bisericii mesele cu bucate – de post sau de dulce, după cum e rânduiala creştinească – şi cu prilejul altor sărbători. Pomana din Ziua Sfintei Filoteea, de pe 7 decembrie, este o tradiţie ce ţine de aproape un secol în Galeş. În perioada interbelică, praznicul se ţinea la câteva case, cu mâncare de post. Se dădea unei fetiţe din sat un rând de haine din lână ţesută în casă, după pilda muceniţei care împărţea sărmanilor, iar cea care primea veşmintele se îmbrăca cu ele chiar în ziua respectivă. După cel de-al Doilea Război Mondial, bătrânii satului povestesc că milostenia era făcută de bucătarul satului şi de soţia sa, obicei urmat apoi şi de către copiii acestora. Alte sărbători care adună sătenii în curtea bisericii de la Galeş sunt de Ziua Crucii (14 septembrie), de Buna Vestire (25 martie) şi la Sfinţii Apostoli (29 iunie).

Muzeul bisericii – păstrător al istoriei satului
Curtea bisericii din satul Galeş este o adevărată oază de linişte, unde călătorul pe care paşii îl poartă prin aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu descoperă simbolurile spiritualităţii şi credinţei sătenilor din Galeş. Aici, în mijlocul acestei minunate grădini umbrite de arbori falnici şi presărate cu flori din cele mai frumoase şi mai parfumate, îngrijite de mâinile harnice ale găleşenilor, se află cea mai veche construcţie din sat, cunoscută drept casa lui Palalogelu. Faptul că această casă este construită din bârne demonstrează o vechime de cel mult 170 de ani, podina tavanului fiind veche de 130 de ani. A fost mutată în 2010 în curtea bisericii, unde a fost transformată într-un mic muzeu ce adăposteşte o parte din istoria satului, muzeu amenajat prin grija părintelui Nicolae Eftimie, preotul paroh al sfântului lăcaş. Cei care păşesc în casa veche de peste 170 de ani trebuie să intre cu capul plecat, pentru că uşile, inclusiv cele care fac trecerea dintr-o încăpere în alta, sunt foarte scunde. În mod surprinzător, cel căruia i-a aparţinut casa în prima jumătate a secolului XX-lea era un om foarte înalt, însă se pare că rostul uşilor mici era acela de a păstra căldura în interiorul casei pe timpul iernii. Casa, reconstruită din bârnele originale, cu acoperiş de şiţă, este formată din trei încăperi, în care regăsim o impresionantă colecţie de fotografii vechi, ilustrative pentru istoria, ocupaţiile, tradiţiile şi obiceiurile găleşenilor. Sunt surprinşi în imagini înaintaşii de seamă ai satului, cei care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei comunităţii – preoţi, învăţători, fruntaşi ai satului, eroi căzuţi la datorie în conflagraţiile mondiale. De asemenea, o serie de instantanee ilustrează evenimentele semnificative pentru viaţa satului – „Masa Împăcării", târgurile tradiţionale în cadrul cărora găleşenii făceau comerţ cu produse obţinute în propriile gospodării, momentele importante din viaţa bisericii etc. La loc de cinste în micul muzeu de la biserica satului Galeş se află odoarele bisericeşti – pocale, linguriţe de argint, sfeşnice, antimise, o Evanghelie – dar şi litografii vechi de peste 100 de ani. Într-una dintre încăperi, vizitatorii descoperă arborii genealogici ai celor mai numeroase familii din Galeş, care, după doar patru generaţii, au ajuns să numere sute de membri. De altfel, cu ani în urmă în Galeş existau familii care aveau şi mai mult de 10 copii. 
Obiectivul poate fi vizitat în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare iar, la solicitare, pentru grupuri se pot organiza tururi cu ghid.
Acces: Argeş, Piteşti – DN 7C (17,5 km) până la Merişani – viraj la dreapta pe DJ 703I (27 km) până în intersecţia către Curtea de Argeş – continuare linie traseu pe DN 73 C (2,3 km) până la comuna Muşăteşti – viraj la stânga pe DJ 703 I până în comuna Brăduleţ, sat Galeş.

Biserica satului Brăduleţ:



Construit la 1870, locaşul este situat în satul Brăduleţ, lângă fosta şcoală generală. Edificiul stă de strajă în vârful unei coline, adăpostit într-un pâlc de brazi bătrâni, salcâmi şi nuci umbroşi, această aşezare a sa fiind propice liniştii sufleteşti şi trupeşti. În curtea bisericii, este amenajat şi cimitirul comunităţii.
În 1859, a început construcţia actualei biserici, acest lucru fiind posibil prin dorinţa şi contribuţia principalilor ctitori: preoţii Toma Minculescu, amintit şi în pisanie, şi Ştefan Grigorescu, Maria şi Dimitrie Micescu, moşieri în sat, Ion Racoviceanu şi Alecu Brătianu. Pentru ca lucrarea să fie posibilă, au participat cu bani atât enoriaşii, cât şi alţi donatori din afara parohiei. Construcţia a fost finalizată în noiembrie 1870. Meşterii populari au utilizat la ridicarea edificiului piatră de râu, lespezi şi cărămidă.
În 1986, s-au efectuat lucrări de consolidare, iar în 1989, s-a refăcut pictura, folosindu-se tehnica fresco. Sub îngrijirea preoţilor parohi, care s-au succedat la slujirea comunităţii, locaşul a avut parte şi de alte îmbunătăţiri, menite să conserve vechea lucrare. Biserica are trei hramuri: „Sfinţii Trei Ierarhi", „Cuv. Parascheva" şi „Sfântul Nicolae", iar praznicul se ţine de „Cuv. Parascheva". Actualul locaş a fost ridicat pentru a înlocui fosta bisericuţă, ctitorită de Constantin Brătianu, care îşi avea locul în incinta actualei curţi a locaşului, pe o movilă. Vechiul aşezământ a servit ca loc de rugăciune timp de 200 de ani, iar în interiorul acestuia erau pictate şi chipurile boierilor Brătieni. La acea vreme, şi satul Brăduleţ purta denumirea de Brătienii de Sus, însă, în 1950, regimul comunist a schimbat numele, alegându-l pe cel de Brăduleţ, inspirat fiind de arborii din zonă. Intrarea în curtea Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi" se realizează pe două căi de acces. Poarta principală este mărginită de o fântână cu apă bună de băut, iar pentru a se ajunge la sfântul locaş, credincioşii trebuie să treacă pe sub un arc, care are şi rolul de a adăposti două cămăruţe. În vecinătatea acestuia se află şi clopotniţa. Pictura interioară are elemente deosebite, zugrăvite în culori vibrante, una dintre scenele care te marchează chiar de la intrare fiind cea a Judecăţii, asemănătoare celei de la Voroneţ. În curtea bisericii, se află o oază de verdeaţă, cu arbori bătrâni, martori la schimbările istoriei, printre care şi un nuc, monument al naturii, care are peste 350 de ani. Tradiţiile locului sunt bine păstrate şi perpetuate de către enoriaşi şi de părintele paroh. Marile sărbători creştine sunt marcate prin praznice, de Paşti se organizează Agapa Iubirii, iar de Crăciun se împodobeşte bradul şi se împart pachete participanţilor. Mai mult, aici sunt, încă, păstrători ai portului popular. 
Obiectivul poate fi vizitat în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare iar, la solicitare, pentru grupuri se pot organiza tururi cu ghid.
Acces: Argeş, Piteşti – DN 7C (17,5 km) până la Merişani – viraj la dreapta pe DJ 703I (27 km) până în intersecţia către Curtea de Argeş – continuare linie traseu pe DN 73 C (2,3 km) până la comuna Muşăteşti – viraj la stânga pe DJ 703 I până în comuna Brăduleţ, sat Brăduleţ.

Muzeul Etnografic al Satului Galeş:



Muzeul Etnografic al Satului Galeş de Argeş reprezintă centrul cultural al localităţii, custodele celor mai valoroase şi emblematice elemente de tradiţie şi etnografie, de identitate istorică şi valoare culturală locală. 
Istoria zestrei de la Galeş – de la muzeul şcolii la muzeul satului
Muzeul a fost înfiinţat în data de 17 octombrie a anului 1976 de colectivul didactic al şcolii din satul Galeş, în frunte cu directorul Florea State. Demersul reunirii sub un acoperământ muzeal a pieselor definitorii pentru cultura şi tradiţiile din zonă a pornit înainte de 1970, când, sub numele acţiunii „Căutătorii de comori", elevii şcolii din Galeş au început să colecteze obiecte tradiţionale din gospodăriile satului, pe care le-au adăpostit iniţial într-una dintre sălile de clasă. Aceasta avea să devină repede neîncăpătoare, moment în care construirea unui muzeu local s-a transformat în necesitate şi dorinţă fierbinte a oamenilor de spirit şi cultură din zonă. Datorită legăturilor istorice dintre cele două localităţi, satul Galeş din Sibiu şi muzeul etnografic al acestui sat au fost punct de plecare pentru demersul fraţilor din Argeş care au vizitat obiectivul cultural din Sibiu ca reper şi sursă de inspiraţie. A urmat o corespondenţă asiduă cu toţii fiii localităţii, oameni de seamă plecaţi prin diverse colţuri ale ţării, cărora li s-a cerut sprijinul în vederea adunării resurselor materiale necesare realizării acestui ambiţios proiect de suflet. De asemenea, un rol important l-a avut un grup ambiţios de specialişti de la Muzeul Goleşti şi din Câmpulung, oameni de cultură care - cu o lună înainte de deschiderea muzeului - au umblat din gospodărie în gospodărie adunând obiecte tradiţionale, unelte, costume şi alte asemenea piese muzeale, pe care locuitorii din Galeş le păstraseră peste generaţii şi de care s-au despărţit pentru a îmbogăţi zestrea noului centru al spiritualităţii locale. Clădirea care adăposteşte muzeul a fost construită respectând tradiţia caselor de munte cu temelie din bolovani de râu, pereţi din bârne şi acoperiş cu şiţă. În interior, pereţii sunt albi, văruiţi, iar tavanele sunt din podină de fag bătută pe grinzi aparente din lemn. Este compartimentată la parter în şase încăperi, iar la etaj în două. Deschiderea muzeului a avut loc în 1976 şi, de atunci, acest obiectiv important pe harta culturală şi etnografică a întregului judeţ Argeş păstrează şi perpetuează întreaga esenţă a spiritualităţii din Galeş.

O nepreţuită poartă către autenticitatea tradiţiilor
Muzeul este compartimentat, aşa cum spuneam, în şase camere la parter, fiecare dintre acestea având o tematică specifică. 
Prima cameră reprezintă o trecere prin istoria satului Galeş de Argeş, dar şi o prezentare a celor mai importante elemente ale întregii zone. Turiştii pot descoperi imagini vechi şi date inedite despre biserica şi şcoala satului, despre Corul Ţăranilor din Galeş (căruia îi este dedicată o întreagă secţiune la etajul muzeului), despre resursele naturale ale zonei şi, în special, despre specia extrem de rară de peşte adăpostită de apele Vâlsanului (aspretele), precum şi o pleiadă a fiilor de seamă a localităţii. 
Cea de-a doua cameră îmbracă forma bucătăriei tradiţionale ţărăneşti, pomostită cu pământ pe jos. Piesa centrală o constituie vatra cu horn, căreia i se adaugă numeroase obiecte de mobilier, vase sau unelte specifice încăperilor tradiţionale de gen. Masa şi scaunele de lemn cu trei picioare, pirostriile, tronul cu mălai, doniţa pentru apă, cântarul de fier, putineiul, ciubărul, plosca, tuciurile, frigăruile de metal, oalele de sarmale, tigăile, străchinile, ulcelele şi lingurile de lemn sunt doar câteva dintre acestea. Geamurile sunt acoperite cu perdele lucrate în război, pereţii sunt împodobiţi cu şervete legate, răsăritul este marcat prin icoana de vatră, nelipsită în gospodăria tradiţională, iar dulapul pe colţ din lemn este suportul străchinilor cu ouă încondeiate. Toate autentice, toate strânse cu grijă şi migală din gospodăriile Galeşului, toate adevărate simboluri ale existenţei istorice şi ale valorii tradiţiilor în această zonă de poveste a Văii Argeşului.
Cea de-a treia cameră este aşa-zisa odaie bună sau iatacul, încăperea în care familia tradiţională îşi duce existenţa, încăpere pardosită cu scândură. Patul din lemn acoperit cu ţoale (plocate, macaturi, petice etc), perne mici şi piese vestimentare (cojoc, cămaşă, cioareci, cămaşă de noapte etc.) are la căpătâi lada de zestre frumos colorată, cu motive florale. Piesele cele mai importante ale încăperii le reprezintă leagănul-coş cu plocat agăţat cu sfori de tavan şi o icoană de vatră pe lemn, înfăţişându-l pe Sfântul Nicolae. Din odaia bună nu lipsesc dulapul-masă (cel care adăpostea bucatele şi străchinile), masa cu jeţ (scaun cu spătar), cuierul din fier, covorul de perete, crucea de lemn, precum şi numeroase alte obiecte din categoria ţesăturilor specifice, obiecte dedicate atât decorării încăperii, cât şi portului tradiţional (perdele ţesute, prosoape mici, şervete, faţă de masă ţesută, batiste cusute, costum femeiesc, cămaşă în cruce, maramă etc.). Piese deosebite sunt şi cele dedicate obiceiurilor importante, aşa cum este nunta. Odaia bună a Muzeului Etnografic Galeş adăposteşte, de exemplu, vadra miresei cu prosop mare roşu (vas pe care mireasa şi fratele de mireasă îl foloseau pentru a stropi cu apă), gluga din lână albă şi plosca, folosite în sâmbăta nunţii pentru chemarea, din casă în casă, a nuntaşilor etc.
Camera a patra reprezintă o expoziţie de costume populare pentru copii, tineri căsătoriţi, adulţi şi vârstnici. Specific bărbaţilor este portul conţinând cămaşa, deschisă la gât cu cruce pentru care se foloseşte arnici negru, lungă şi cu pliuri în spate, strânsă cu chimir sau bete şi purtată cu cioareci din pănură albă lucrată în război şi opinci ca încălţări. Pentru acoperirea capului, căciula retezată ţine de tradiţia zonei.
Portul femeiesc, cu puternicele influenţe ale Galeşului de Sibiu, înseamnă ie cusută cu roşu, acoperită în partea de jos prin fotă neagră, viu colorată în partea din faţă prin motive florale din categoria trandafirilor cu nuanţe puternice de roşu şi verde. Betele şi marama sunt accesorii obligatorii. Alt costum conţine ie, vâlnic, vestuţă, călţuni şi este bine asociat cu o furcă de tors tradiţională. 
În inima încăperii expoziţionale se află, ca piesă centrală, teascul din lemn, instrument casnic folosit pentru a obţine uleiul din sâmburi de nucă şi seminţe de dovleac. Lângă acesta, pisălogul, piua şi ceaunul întregesc imaginea mediului casnic de altădată şi pregătesc accesul vizitatorului către următoarele două secţiuni, dedicate ocupaţiilor tradiţionale. Nu trebuie uitată, la momentul realizării acestei lucrări, o troiţă din lemn, cea mai veche din satul Galeş, care urmează a fi asamblată în curtea Muzeului Etnografic.
Cea de-a cincea cameră a centrului cultural reprezintă o trecere palpabilă şi autentică în revistă a îndeletnicirilor femeieşti tradiţionale. Războiul de ţesut este inima încăperii, aria muncilor tradiţionale fiind completată cu urzoiul folosit pentru întinderea firelor, cu roată, tocălii, dehilă, vârtelniţe, fuioare, răşchitoare, pieptănel pentru lână, melniţa pentru prelucrarea inului şi a cânepii etc. 
În următoarea încăpere regăsim muncile bărbăteşti, având în centru carul cu roţile masive executate dintr-o singură secţiune transversală a trunchiului unui copac. Acestuia i se alătură stupii primitivi, trunchiul de brad cu bardă, sfredel şi cuţitoaie, instrumente precum coasa, grebla, furca etc. Nu lipsesc, aşa cum era de aşteptat, vasele folosite în prelucrarea laptelui şi producerea caşcavalului: putinei, botă, veşci (tipar pentru caşcaval). Obiecte precum cojoaca, traista de lână sau fluierul completează tabloul unei lumi autentice, arhaice, cu rădăcini puternice şi valori tradiţionale.
Etajul muzeului reprezintă un omagiu adus Corului Ţăranilor din Galeş, ansamblu folcloric despre a cărui existenţă, valoare şi performanţă vorbim detaliat în incursiunea către lumea tradiţiilor pe care o oferim, de asemenea, turiştilor în cadrul acestui ghid. La subsol, se află pivniţa. 

Monumentul Eroilor căzuţi pe altarul neamului
Curtea Muzeului găzduieşte monumentul închinat eroilor neamului, fiilor satului Galeş căzuţi la datorie. Sfinţit în anul 1938 de către preotul Marin Dana (plecat, ulterior, la cerere, pe frontul de est) şi amplasat iniţial în faţa bisericii din Galeş, monumentul este dedicat pomenirii şi preamăririi eroilor satului care s-au sacrificat pe câmpurile de luptă în războiul de întregire a neamului românesc „în hotarele sale fireşti şi veşnice: Dunărea, Marea Neagră, Nistru şi Tisa", aşa cum se arată într-o preţioasă însemnare datând de la ridicarea monumentului. După construirea muzeului, monumentul din piatră în care au fost dălţuite chipul unui soldat şi, deasupra, chipul unui vultur, a fost mutat în curtea instituţiei de cultură. În 1990, i s-a adăugat, cu ocazia resfinţirii, o placă pe care sunt încrise numele eroilor căzuţi în cel de-al Doilea Război Mondial. 

Detalii privind localizarea şi programul Muzeului Etnografic al Satului Galeş de Argeş

Amplasare: localitatea Galeş, comuna Brăduleţ, nr. 172, CP 117149
Muzeul poate fi vizitat în orice zi. Asociaţia Culturală Sătească Galeş, împreună cu intelectualii satului, are în grijă conservarea şi valorificarea fondului muzeal.

Asociaţia Cultural Sătească din Galeş
Muzeul Etnografic al Satului este unul dintre obiectivele importante aflate în grija Asociaţiei Cultural Săteşti din Galeş, fondată în anul 2003 din dorinţa păstrării şi valorificării identităţii istorice, a tradiţiilor şi a realizărilor cultural-artistice ale găleşenilor. Asociaţia se îngrijeşte de Muzeu, de Biblioteca Satului Galeş, de Formaţia populară „Datina Păstorilor" a tinerilor din Galeş (fostă „Murmurul Vâlsanului"), de participarea la sărbători şi evenimente închi­na­te tradiţiilor, meşteşugurilor şi folclorului, de organizarea unor evenimente speciale, a unor cluburi şi ateliere, de editarea lucrărilor de specialitate şi de permanenta promovare a spiritualităţii locale.

Crucea de piatră de la 1650 din Brăduleţ:

Mărturie a evlaviei strămoşilor locului o reprezintă crucile de piatră, care, deşi măcinate de vreme, încă stau dârze în faţa prezentului. 
Un asemenea exemplar este crucea din piatră cioplită aflată în curtea bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi" din Brăduleţ. Monumentul isto­ric datează din 1585 şi este aşezat în spatele Sfântului lăcaş, printre monumen­tele funerare din cimitir. Crucea stă şi ca martor al fostei bisericuţe a Brătienilor, fiind în apropierea movilei pe care era construită aceasta.
În piatra înnegrită de vreme sunt dăltuite litere chirilice. Conform traducerii, pe partea din faţă şi pe laterale este scris: „Pome­neşte Doamne Mihnea, Anca şi Şerban, cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sf. Duh. S-a ridicat această cruce întru... Întru lauda Sfintei Fecioare, în zilele lui Petru Voievod şi Zoe Doamna."

Crucile din Galeş
Semn al evlaviei credincioşilor, de la cel mai sărac, la cel mai bogat, este prezenţa acestor monumente. La Galeş, sunt păstrate două cruci din piatră, dăltuite de meşterii din Albeştii de Muscel şi plătite de credincioşi din Brădet. 
Crucea din Dârstaru a fost realizată în anul 1750 şi este aşezată la hotarul dintre satele Galeş şi Poienărei. Textul scris cu litere slavone pe monument a fost şters parţial, literele fiind roase de umiditate, aşa că a mai rămas doar un fragment: „Ridicatu-s-au această sfântă de viaţă făcătoare cruce" şi începe cu însemnele care se traduc „Iisus Nazarineanul Împăratul Iudeilor". De asemenea, în fragmentele care se mai pot desluşi se face referire la cel care conducea ţara la acea vreme, numindu-l domn „bohlostiv", adică credincios, bun şi milostiv. Se crede că ar fi fost vorba de Grigorie II Ghica. 
Crucea lui Vintilă este cel de-al doilea monument de acest gen din sat şi se află în apropiere Bisericii din Galeş. „Ridicatu-s-au această sfântă cruce de robul lui Dumnezeu Vintilă şi Stanca soţie, cu fiii lor, 1807" - este textul bătut în litere chirilice pe corpul monumentului istoric.

(Informatii preluate de pe portalul de turism:http://www.festivalulcascavaluluidebradulet.ro/)