Vegetatie

Se disting două sub‐zone de vegetaţie: sub‐zona vegetaţiei de câmpie silvo‐stepică şi sub‐zona vegetaţiei de luncă. Câmpia  silvo‐stepică este formată din pajişti stepice şi pâlcuri de pădure în care se remarcă stejarul pufos şi stejarul brumăriu. Vegetaţia de pădure este reprezentată şi de arbori precum gorunul, frasinul, teiul, arţarul tătărăsc, cornul, sângerul, roza, carpenul şi, mai rar, jugastrul. Vegetaţia ierboasă natural are o component floristică săracă şi este folosită, în general, pentru păşunat. În albiile majore ale văilor principale şi pe luncile râurilor din teritoriul Găvanu‐Burdea se găsesc zăvoaie populate cu gârniţă, corn, anin, răchită, plop, arin şi salcie. De asemenea, salcâmul s‐a adaptat foarte bine în această zonă. Regăsim frecvent şi arbuşti cu valoare medicinală: porumbarul, păducelul, socul, măceşul şi gherghinarul.                                              

De ceva timp, vegetaţia natural a cunoscut un process de înlocuire cu suprafeţe cultivate în system agricol, process accentuat în ultima perioadă. Dacă în anul 1831, pădurile cu vegetaţie lemnoasă naturală erau fără îndoială mai numeroase, astăzi, numai câteva pâlcuri mai amintesc că şi pe aici se întindeau, altădată, vestiţii codrii ai Teleormanului.            

În schimb, s‐au aclimatizat alte specii, dintre care cea mai cunoscută este salcâmul (Robinia pseudoacacia). La sfârşitul secolului al XlX‐lea, în documentele vremii se afirma că pădurile de pe    proprietăţile aparţinând moştenitorilor Bârleanu şi domnişoarei Felicia Papadopol, ce se aflau în satele Podişoru şi Şelăreasca „conţin numai stejari şi tufani". De asemenea, în aceeaşi perioadă, teritoriul satelor Malu și Urlueni, alături de valea râului Teleorman, spre nord, constituiau singurele zone din judeţ în care se găsea aninul (Anus incata).             

Teritoriul comunei Bârla se încadrează în zona de vegetaţie, specific pădurilor de foioase caducifoliate, prezentă în câmpiile înalte, pe coline şi platforme joase ori dealuri, între altitudini ce oscilează între 150 şi 400 m. În general, astăzi, arboretul se compune din cer, stejar,          stejar brumăriu, stejar pufos cunoscut  şi sub denumirea de tufan (Quercus pubescens),          gorun, ulm de câmpie (Ulmus minor). Subarboretul este format din păducel, arțar tătăresc, corn (Cornus mas), voniceriu, porumbar (Prunus spinosa), lemn câinesc. Pătura ierboasă este uniform distribuită şi de cele mai multe ori continuă, iar în ochiurile de pădure cresc specii de pajişte. Speciile cele mai întâlnite sunt: firuţa cu frunză îngustă, paiușul, opăţel (Lychinis coronaria), scrântitoarea, cerenţelul (Geum urbanum), fragii de pădure, calapăr obişnuit (Clinopodium vulgare), coada şoricelului.         

În marginile pădurilor, dar mai ales pe terenurile despădurite, prin tufărișuri apar mult specii vernale, precum viorelele și brebeneii care dau nota caracteristică acestor tipuri de pădure.