Etnografie si folclor

Gospodăria şi anexele gospodăreşti. În județul Argeș, terenul din vatra satului pe care se afla întreaga gospodărie era numit, îndeobşte „loc de casă". În jurul anului 1900, cele mai multe dintre gospodăriile   aflate în mediul rural nu erau împrejmuite, fiind prevăzute cu o poartă mare pentru car ("vraniță") şi una mai mică, pentru om („portiţă" sau „uşă"). La gospodăriile vechi, de‐o parte şi de alta a porţilor, se plantau arbuşti deşi, realizându‐se un gard viu; pe pari se împleteau mărăcini sau nuiele de salcie. Ulterior, a apărut gardul de ulucă, construit din scânduri dispuse fie vertical, fie orizontal.

Anexele, numite „acareturi", erau dispuse în funcţie de geometria locului, fie pe lung, în continuarea locuinţei, fie paralel cu aceasta; uneori, ele erau amplasate în spatele casei, în hotar cu gospodăria învecinată. Locul liber cuprins între casă şi construcţiile anexe, numite în trecut şi binale, era denumit „obor", iar porţiunea din faţa casei „bătătură".                        

Anexele constau în:                       

  1. Gropi de bucate, arse, pentru a devein impermeabile; erau situate sub locuinţă, în curte, sau chiar în locuri mai îndepărtate; se acopereau cu lemne, peste care se puneau paie şi apoi pământ, sau chiar brazed „înierbate", astfel încât locul gropii să nu poată fi deosebit de mediul înconjurător;
  2. Hambarele pentru depozitarea grâului au apărut când vremurile au fost mai prielnice; erau construite din materialele aflate la îndemână, nuiele de alun sau răchită, împletite pe furci de lemn, înfipte direct în pământ; pereţii hambarelor se lipeau cu pământ pe ambele feţe; acoperişul, întotdeauna în două ape, era din trestie, papură, paie, coceni, pipirig şi mai rar şiţă sau tablă; ulterior au apărut hambarele de dimensiuni mai mici, confecţionate din lemn de către rudari, adăpostite la interior, în care se păstrau făinasau mălaiul;               
  3. Pătulele pentru porumb, construite din împletituri de nuiele şi mai târziu din şipci au apărut ulterior; nu se lipeau cu pământ, ştiuleţii având nevoie de aerisire; de regulă sub hambarul sau pătulul ridicat pe pari se adăposteau păsările;
  4. Coşarele erau destinate adăpostirii animalelor mari, fiind construite în zonă din paiante şi acoperite cu buruieni, coceni sau paie;
  5. Construcţia pentru adăpostirea uneltelor şi atelajelor era denumită şopron, având ca element caracteristic, închiderea sa cu pereţi doar pe trei laturi, fiind deschis în faţă, spre curte; se construia în mod frecvent din nuiele împletite pe furci de lemn şi cu acoperiș într‐o apă, din paie. Uneori, uneltele se păstrau sub o „aplecătoare" formată prin prelungirea acoperişului altei construcţii. Astăzi, anexele de acest tip au dispărut aproape complet, acordându‐se prioritate locuinţei care şi‐a mărit considerabil spațiul și gradul de confort. Anexele au fost concentrate într‐o construcţie complex cuprinzând de multe ori bucătăria de vară, magazia, precum şi grajdul, cu fânar şi patul, amenajate deasupra acestuia.

Arhitectura. Tehnica utilizată în construirea locuinţelor a fost cea a paiantei, umplută cu ceamur, cu pasta clisoasă făcută din lut frământat cu apă şi cu pleavă; umplutura era susţinută de nişte grătare de lemn. Când începea „urzirea" astfel de case, meşterul săpa în cele patru colţuri gropi adânci de 80 cm, în care se fixau pari groșii de salcâm, stejar, frasin sau ulm. Între aceştia se băteau la aceeaşi adâncime, pari mai subţiri, la o distanţă de 70‐100 cm unul față de celalalt.

Se măsura apoi lăţimea prispei şi se fixau parii scurţi peste care aşeza talpa prispei, la o înălţime de aproximativ 40 cm deasupra solului.             

Existau  case la care talpa prispei se aşeza direct pe pământ.

În vechime, întreaga casă se aşeza pe stâlpi de lemn în care se fixau pari aşa cum se mai întâlneşte în uneles sate ce au păstrat în preajmă ochiuri de pădure. În talpa casei, aşezată direct pe pământ, se făceau scobituri în care se fixau cepurile parilor şi ale stâlpilor prispei. Tot în scobituri se fixa, peste pari, cununa superioară de bârne („călcătoarea").

Se puneau cinci călcători, patru peste parii pereţilor şi una peste stâlpii prispei.

Deasupra călcătorilor se aşezau, la distanţă de aproximativ 80 cm între ele, grinzile transversale. Apoi, se începea „încăprioratul". În cazul în care, casa era de dimensiuni mai mari, se mai punea o grindă longitudinală ("călcătoarea de mijloc peste grinzi") care susţinea  popii. Aceştia din urmă susțineau, la  rândul lor, coama acoperişului. După fixarea căpriorilor, se executa ultima operaţie: cea de învelire, care diferea în funcţie de materialul cu care se acoperea casa. În trecut, casele se înveleau cu coceni, paie, sau șiță.

De la sfârşitul secolului al XlX‐lea, casele din zonă se învelesc frecvent, cu tablă, iar după primul război mondial apare şi ţigla roşie, nesmălţuită.

Abia după ce acoperişul era terminat, parii casei se paientau şi pe dinăuntru şi pe dinafară cu „nuiele pentru cercuială", cu pari despicaţi sau cu prăjini din lemn de arţar, sânger, salcie sau salcâm, puse fie pieziş, fie orizontal, dar decalate cele dinăuntru faţă de cele dinafară. Între paiante se înfunda pământ udat şi frământat cu pleavă. Apoi se dădea „trânteala" ‐ un strat de egalizare pe suprafaţa interioară şi pe cea exterioară a peretelui. După uscarea pereţilor, interiorul se umplea pană la nivelul prispei cu pământ bătut cu maiul.

După aceea se monta tâmplăria. Tavanul se făcea din nuiele drepte bătute pe dedesubtul grinzilor sau chiar împletite printer grinzi, în vechime, din „tărăgăi" sau araci şi, până nu demult, din şipci crestate cu tesla. În pod, pe deasupra nuielelor se punea un strat de pământ cu paie de 1‐3 cm. După ce se usca acest strat, se arunca de jos în sus un alt strat de pământ amestecat cu pleavă care se „drişcuia" (nivela).               

Casa se tencuia cu pământ şi nisip, la care se mai adăugau uneori balegă de cal şi pleavă.

Pentru a‐I da mai multă aderenţă, în tencuiala tavanelor se punea tocătură de câlţi de cânepă sau păr de capră. În ceea ce priveşte structura, locuinţa tradiţională dm zona nu cunoaște tipul monocelular. Nici chiar bordeiele cele mai simple nu aveau o singură încăpere. Planul unui asemenea bordei cuprindea gârliciul, tinda şi odaia.

În general, cercetările de teren au evidenţiat faptul că, în ceea ce priveşte bordeiul, a existat o mare varietate de forme determinate de condiţiile geografice,situaţia social economică şi numărul membrilor familiei. Unul dintre cele mai arhaice planuri este cel în unghi, adică în formă de „L", cu colţurile rotunjite sau nu, compus din gârlici, focărie și odaie. Un alt plan de bordei este cel linear, care cuprinde în linie dreaptă aceleaşi încăperi. Din analiza planurilor de bordeie reiese faptul că încăperile aveau funcţii distincte,  organizarea spaţiului de locuit urmărind satisfacerea cerinţelor legate de viaţa omului.

În anul 1945, în comuna Bârla, 40 dintre case erau construite din cărămidă, 260 fiind edificate din pământ cu nuiele. În ceea ce priveşte acoperișul, 150 erau acoperite cu tablă, 250 erau acoperite cu şiţă, iar 100 cu paie. Tot atunci se precizează că locuinţele erau spaţioase cu un cubaj ce varia între 36‐48 m 3 , în stil obişnuit zonei, „aproape toate cu o veranda în faţă, sau marchiză, susţinută de stâlpi din cărămidă sau pământ".             

Decoraţia exterioară nu este deosebit de bogată, prelucrarea artistică a lemnului necunoscând forme    estetice aparte. De aceea, la casa tradiţională, multe dintre elementele decorative sunt de fapt elemente constructive, justificate funcţional.

Preocuparea pentru décor s‐a amplificat în timp, „fiind corespunzătoare puterii materiale, creşterii experienţei constructive, tradiţiei locale, materiilor prime pe care oamenii le‐au avut la îndemână şi necesităţilor de viaţă sporite".

Între anii 1880 ‐ 1915 s‐a răspândit în zonă ornamentarea pereților exterior ai casei în tehnica stucaturii. Dacă la început apar timid profiluri brodând ferestrele, uşile şi colţurile caselor, decorul în tencuială se extinde şi în spaţiul de sub streaşină, sub forma unor frize. În stucatură apar, pe lângă elemente geometrice, rozete, cercuri, romburi, X‐ uri şi elemente fitomorfe şi avimorfe. Uneori apar lucrate în relief anul construcţiei și mai rar, numele sau iniţialele proprietarului.

Din a doua parte a  secolului al XX‐lea a luat naştere o arhitectură populară nouă, caracterizată prin folosirea de material de construcție superioare şi prin bogăţia ornamentaţiei, folosind coloana, arcada și culoarea.

În ultimii ani au apărut case moderne, cu unul sau mai multe niveluri, care utilizează tehnici noi de construcţie, aparţinând locuitorilor mai înstăriţi, uneori, parterul având funcţia de locaţie cu character comercial.

Ţesăturile de interior. Indispensabile organizării interiorului ţărănesc, ţesăturile au o dublă funcţie: practică şi decorativ ‐ornamentală. Ele reflectă o anumită concepţie stilistică, o modalitate de expresie, o manieră proprie de interpretare şi redare a frumosului, definind, prin compoziţia ornamentală şi prin cromatica lor, prin modul de dispunere stilul decorative al interiorului locuinţei ţărăneşti.

În interiorul casei ţărăneşti, ţesăturile din lână alternează cu cele din bumbac şi borangic, reflectând ocupaţiile principale ale locuitorilor agricultura şi creşterea animalelor. Ţesăturile de lână specifice au fost aşternuturile, velinţele şi scoarţele.

Aşternuturile, ţesături mai groase compuse din două foi — numite „pături" în unele sate folosite pentru acoperitul patului şi pentru învelit, sunt ţesute în patru iţe, din lână ţurcană, dărăcită şi toarsă mai răsucit pentru urzeală şi mai puţin răsucit pentru băteală.                          

Uneori, urzeala aşternuturilor era din cânepă sau bumbac. Decorul aşternuturilor îl constituie vărgile

simple, mai late şi mai înguste în culori alternante. Culorile erau obţinute în casă, cu ajutorul coloranților vegetali. Cu timpul, compoziţia decorativă a aşternuturilor se diversifică, vărgile simple alternând cu alesături dispuse pe toată suprafaţa țesăturilor. Deasupra patului, pe perete, se puneau velinţe (numite   și scoarțe), din două foi încheiate la mijloc, învergate, alese cu motivele cunoscute sub numele de „furculiţă" şi „degete".

Alte velinţe erau alese pe toată suprafața cu ornamental numit „roate". Efectul decorativ este realizat prin repetarea ritmică a aceluiaşi element, prin alternarea vărgilor cu frizele de alesături geometrice sau florale, prin cromatica lor vie dar odihnitoare, în nuanțe de maro, roşu, galben, verde închis, verde deschis, albastru. Deşi sistemul de împodobire a aşternuturilor şi velinţelor este simplu, imaginația creatoarelor populare a dat naştere la nenumărate variante, cu o compoziție decorativă de mare rafinament.

Ţesăturile mai noi, cunoscute sub numele de „macaturi" sunt ţesute în mai multe iţe, motivele fiind obţinute prin tehnica năvădelii sau prin alesul cu vergeaua.

Ele tind să înlocuiască ţesăturile tradiţionale. Introducerea bumbacului şi a borangicului în  gospodăria  ţărănească a avut o importanţă deosebită în organizarea interiorului tradiţional, sporind numărul pieselor textile cu rol decorativ‐ornamental. Ţesăturile pentru acoperit patul, masa şi lada de zestre se confecţionau din bumbac. Fața de masă şi cearşafurile aveau vărgi roşii, galbene, albastre rezultate din bătaie.                       

Datorită profundelor transformări produse în ultimii zeci de ani în viaţa satului, în organizarea interiorului traditional s‐au petrecut adevărate mutaţii, în sensul apropierii habitatului rural de cel urban. Dar foarte multe elemente componente ale interiorului ţărănesc se păstrează şi în locuinţa de tip urban, ce tinde să se generalizeze în satul românesc.          

Portul popular. Multă vreme, până spre mijlocul secolului trecut, îmbrăcămintea s‐a lucrat în familie, de către femei. Deşi astfel de piese se mai păstrează încă în casele localnicilor, astăzi costumul popular a încetat aproape cu desăvârşire a mai fi purtat, aflându‐se ca şi alte aspect legate de tradiţie pe calea dispariţiei ireversibile. În urmă cu circa douăzeci de ani se mai puteau vedeau încă bătrâni purtându‐l.       

Costumul popular  femeiesc. Este alcătuit din două piese principale: ia şi poalele.

Deasupra poalelor se găseşte fota, costumul sau zăvelcile.

În cele mai dese cazuri, ia s‐a confecţionat din pânză sau borangic. La gât este încreţită pe aţă, peste care se punea guleraş lat de un cm, pe care sunt cusute flori. Are deschizătura în faţă, în partea stângă, prinsă într‐un nasture sau o patentă. Mâneca este largă şi formată din două bucăţi: partea de sus acoperă omoplaţii şi are încărcătură de model geometric, fiind despărţită de partea de jos prin şabac. Ia este cusută sau aleasă în război. Mânecile, pieptul şi spatele iei sunt lucrate în ciocănel.   

Poalele sunt confecţionate din pânză, ele fiind lucrate pe partea vizibilă din josul costumului, având acelaşi model ca cel de pe ie, încadrat de chenar.

Fota este ţesută în război, în patru sau două iţe, aleasă, cu decorul mai mult în forme geometrice.

Se poartă strâmtă pe corp, peste care se pun bete, tot în tonul costumului, ţesute.

În trecut, fotele erau făcute din catifea, pe care se anexau flori din gogoşi de borangic. Zăvelcile sunt folosite din ce în ce mai puţin. Erau ţesute tot în casă, alese cu lânică de toate culorile și cu fir.

Pe marginea lor se punea dantelă neagră croşetată. Vesta era din catifea cu flori, granate şi cu mărgele mici. Pe cap, femeile purtau cârpă, „legându‐şi părul în partea din napoia capului, însă pe sub cârpă".

Costumul popular bărbătesc. Nu este atât de sobru ca cel feminin. Se compune din cămaşă, fustă, pantaloni şi vestă. Cămaşa se cosea la un fir sau cu muşte, având un guler mai mare sau mai mic, legat cu ciucuri. Mâneca este largă şi cu flori, atât în partea de sus cât şi jos. Fusta este o anexă ornamentală a cămăşii, care se prinde pe creţ şi este făcută din pânză sau marchizet, cusută pe poale la un fir sau cu muşte, la fel ca modelul de pe cămaşă. Pantalonii sunt de culoare albă, din şai. Fusta se găsește deasupra pantalonilor, peste care se pun bete, în trecut chimir cu mărgele. Vesta este neagră de seriol. Aşa după cum pare a indica picture bisericii „Adormirea Maicii Domnului" din Urlueni, în urmă cu peste două sute ani, se purta şi aici ipingeaua, întâlnită astăzi numai în sudul judeţul Teleorman, cunoscută publicului larg, mai ales ca piesă specifică costumului regretatului rapsod popular Liviu Vasilică.  

Obiceiuri calendaristice.

În satele româneşti, până în perioada interbelică, s‐au păstrat cu sfinţenie o serie de datini, obiceiuri şi superstiţii legate atât de sărbătorile religioase sau de Sfintele Taine, cât şi de "sărbătorile  nelegate", tradiţii pe care Biserica nu le accepta.         

Între obiceiurile tradiţionale, cele specifice sărbătorilor de iarnă ocupă, datorită amplorii lor, un loc deosebit. Ele se desfăşoară între 1 decembrie (Ajunul Crăciunului) şi 7 ianuarie (Sf. Ion). Repertoriul lor cuprinde colinde, Steaua, Irozii, Pluguşorul, Capra, Sorcova, Iordanul.        

Colindele.

Se colindă şi astăzi, dar obiceiul şi‐a pierdut din parfumul de altă dată. Din ce în ce mai rar, în seara de Ajun şi în dimineaţa Crăciunului, colindă, în grupuri, copiii şi tinerii. Ei merg din casă în casă, zicând urări de sănătate şi fericire familiilor pe unde trec. După ce termină uratul, gospodina iese la poartă şi împarte copiilor colindeţele: covrigi, colaci, nuci, biscuiţi, zahăr, mere şi, mai nou, diferite dulciuri. (Irozii. Iordanul.Pluguşorul. Sorcova.)          

Căluşul.

Este un obicei foarte vechi care s‐a practicat şi încă se mai practică ‐ din păcate alterat ‐ pe Valea Cotmenei, zonă etnofolclorică care a dat cei mai valoroşi interpreţi ai acestui dans ritualic.

Conţinutul acestui dans este complex: invocă fecunditatea, rituri de medicină magică, urme din vechiul cult al soarelui, simboluri mitice ale unor fenomene din natură. Căluşul, care „se joacă" de Rusalii, se deosebeşte de celelalte manifestări artistice legate de obiceiuri prin prezenţa elementului coregrafic şi muzical.        

S‐a afirmat despre căluş că ar fi un dans adus de coloniştii romani, sau că ar fi de origine tracică, reprezentând un dans de iniţiere al tinerilor viitori luptători, ori că ar fi unul de invocare a ploii, în ritualurile fertilităţii. Există opinii potrivit cărora vechimea acestui joc ar fi ancestrală şi că ar reprezenta soarele (vătaful) cu alaiul său de planete (ceilalţi  11 căluşari), în timp ce  „mutul mascat" cu lovituri reale  ori cu scoaterea din joc ‐ întruparea metaforică a acţiunii echilibrului natural ori mai mult chiar, a principiului care menţine lumea în marele joc ‐ atracţia universală".

Căluşul se interpretează, de obicei, de un grup de treisprezece flăcăi „juraţi", adică legaţi între ei printr‐un legământ făcut într‐un loc tainic, înainte de răsăritul soarelui. Grupul se compune dintr‐un conducător ‐  vătaful purtător al steagului cetei, unsprezece dansatori de rând şi un personaj cu rol deosebit ‐ mutul sau mascatul. Steagul cetei este alcătuit dintr‐o prăjină înaltă având în vârf un steag şi o legătură cu sare şi usturoi verde.

Membrii cetei căluşarilor, cu excepţia mutului, sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, având pe cap pălării împodobite cu panglici şi mărgele multicolore, iar în picioare opinci cu mici clopoţei, al căror zornăit însoţeşte orice mişcare a purtătorului. În timpul dansului, flăcăii se folosesc de câte o bâtă, de fapt un baston drept, nu prea gros, dar rezistent şi frumos lucrat. Mutul se deosebeşte de ceilalţi prin costumaţia sobră, fără podoabe, doar cu o blană pe umeri, prin masca în spatele căreia e de nerecunoscut şi prin faptul că el poartă, cel mai adesea, un paloş de lemn cu care îi „taie" pe dansatorii mai leneşi sau pe nepricepuţi. Dansul începe prin aducerea steagului care este înfipt în centrul cercului de dansatori. Lângă el va evolua tot timpul vătaful cu rol de păzitor al steagului. După un număr de figure de dans executate în cerc de toţi într‐un ritm foarte viu, pe muzică însoţită de strigături şi îndemnuri specifice, fiecare dansator, cu excepţia mutului, vine în mijlocul cercului unde îşi face numărul propriu dimpreună cu vătaful.        

Două momente sunt de reţinut: evoluţia „fraţilor înlănţuiţi" şi „udatul". Primul este execuţia unei figure de mare virtuozitate, uneori un zbor în cerc cu sprijin pe o singură bâtă executat de vătaf împreună cu unul din cei mai buni dansatori, alteori o legare de salturi rostogolite pe sol, unul pe deasupra celuilalt, cu schimbarea de locuri. Celălalt moment îl are ca executant pe mut: cu un pilug de forma unui falus, acesta prepare într‐un căuş din ouă sparte, din usturoi şi din apă un amestec pe care îl împrăştie apoi asupra asistenţei, mai ales feminine, marcând cu aceasta sfârşitul dansului. Ceata se sparge după apusul soarelui, în acelaşi loc tainic unde s‐a constituit, după jurământul de a păstra taina jocului. Sprijinirea activităților culturale și sportive a constituit în permanență o prioritate pentru administrația publică a comunei Bârla. Eforturile autorităților locale sunt răsplătite de artiștii și sportivii din localitate prin participările și premiile obținute la diverse festivaluri și competiții sportive.

Ansamblul folcloric "Floricica"    

Evenimente locale

  • Ziua localităţii ‐ prima duminică din august           
  • Târg săptămânal sâmbăta