Atestari documentare și cartografice

Se știe faptul că satele românești s‐au constituit cu mult înainte de atestarea lor documentară. De altfel, originea acestora se pierde într‐un trecut îndepărtat, fiind o dovadă de continuitate.     

De regulă, atunci când viața de zi cu zi și‐a urmat cursul ei liniștit, satele de moșneni nu apar consemnate documentar. Atestarea lor documentară s‐a făcut de obicei în două situații: cu ocazia vânzării unei suprafețe din moșia respective sau a menționării în diferite acte, în calitate de martori a unuia sau a mai  multor locuitori ai comunității respective. Identificare atestărilor documentare ale satelor avute în vedere ridică, în unele cazuri, probleme deosebite, generate mai ales de confuziile care pot să apară frecvent într‐un astfel de demers, întrucât, nu puține sunt exemplele când, în Evul Mediu, se întâlnesc, în cadrul aceluiași județ, sate cu denumiri asemănătoare.                               

Afrimești. Sub această denumire este menționat relative târziu, în a doua jumătate a sec. al XIX‐lea. Deoarece denumirea nu este menționată până în anul 1861, reiese faptul că dobândirea oficială a acestei calități pentru Afrimești s‐a produs în urma reformei administrative din 1864, când a fost înglodat comunei Malu.                          

Bădești. Hrisovul de la 23 octombrie 1525 ar putea reprezenta atestarea documentară a acestui sat, desi nu există o dovadă concludentă în această privință. Hrisovul respectiv a fost introdus și într‐un volum de documente dedicate județului istoric Teleorman, fără ca autorii să se pronunțe asupra localizării satului Bădești, la Indice. Atestarea documentară certă a satului teleormănean datează de la 27 octombrie 1764, când se precizează faptul că moșia Bădești, aparține Mitropoliei Țării Românești. Bârla. Potrivit tradiției         locale ‐ cunoscută partial și astăzi de unii săteni ‐ întemeierea satului Bârla este pusă, într‐adevăr, în legătură cu personalitatea lui Mihai Viteazul (1593‐1601). Atestarea documentară a acestui   sat s‐a depistat într‐un zapis inedit, păstrat în original la Arhivele Statului din București, act aflat odinioară la Academia Română.  

Brabeți. Asemănător satului Afrimești, localitatea a luat naștere târziu în intervalul 1861‐1865. Pentru prima data satul Brabeți apare menționat tot în 1865, când era înglobat comunei Malu.  

Ciocești. Cea mai veche menționare a acestei localități apare într‐o reprezentare cartografică, o hartă austriacă realizată în anii 1790‐1791. Satul apare în forma "Czotz", avea biserică, era așezat pe malul stâng al Cotmenei și după cum a fost figurat, reiese că se compunea din opt gospodării, circa 40 de familii. Este, probabil, un sat format în secolul al XVIII‐lea.         

Malu. Pe harta Specht nu este nominalizat, dar apare figurat ca un sat mic, cu câteva case grupate în jurul bisericii.               

Mândra. În Evul Mediu, în perimetrul acestui sat a existat moșia Vitiasca. Între 1810 și data de 25 august  1827, când preotul Ioan sin Mihai a fost hirotonisit de către Mitropolitul Grigorie           Dascălu, în Mănăstirea  Radu‐Vodă din București, s‐a construit vechea biserică de zid din Mândra, deci satul se formase și dobândise acest nume, care apare ca atare la 3 ianuarie 1828.              

Mozăcenii‐Vale. Acest sat, care nu apare menționat pe harta Specht și nici menționat în catagrafia de la 1810, este probabil întemeiat în secolul al XIX‐lea, fie de către clăcașii veniți de la Mozacu, fie de la Mozăcenii de Vlașca. Atestarea documentară se află într‐un act de la 3 ianuarie 1828, când satul exista și avea și o biserică, în care slujea "popa Ioniță".                   

Podișoru. Apariția acestei localități pe scena istoriei este ceva mai târzie, ea datând de la 7 decembrie 1666.    

Șelăreasca. Locuitorii acestui sat ar fi fost clăcași, fiind aduși aici pe moșia Papadopol, din comuna Șelaru din județul Vlașca. Totuși, conform hotărniciilor din anul 1819, care reprezentau primele apariții documentare ale satului, în Șelăreasca stăpâneau și moșnenii. Localitatea face parte din rândul satelor mai noi ale comunei.

Urlueni. Un document cu o însemnătate deosebită pentru acest sat este hrisovul prin care, la 10 iunie 1656, Constantin Șerban întărea jupânesei Elena Buzescu ‐ văduva răposatului clucer Radu Buzescu ‐ și nepotului ei, postelnicul Mateiaș Buzescul "mai multe sate de moștenire din zilele domnilor bătrâni" printre care apare și "Urluianii, județul Teleorman, cu rumâni". Aceștia fuseseră cnezi, adică oameni liberi, dar în anul 1596 ei înșiși se vânduseră rumâni clucerului, cu fiii și cu ocinile   lor, pe bani gata, aspri de argint.

Aplicând celor 6 capi de familie care s‐au vândut marelui dregător, coeficientul 5 numărul de persoane presupus a alcătui o familie ‐ ar rezulta că Urluenii sfârșitului de veac XVI era un sat bine închegat de cel puțin 90 de locuitori, putând fi încadrat între localitățile mijlocii din mediul rural, ale timpului.

Se știe că aservirea avea un caracter ereditar și nu‐I exonera pe rumâni de obligațiile către domnie, decât dacă deveneau poslușnici. Ce rezultă cu claritate din documentele     vremii este faptul că la 1656 satul Urlueni se găsea în patrimoniul funciar al jupânesei Elena Buzescu.

La Urlueni, într‐o proporție mai mica sau mai mare, elementul moșnenesc a continuat să existe, fie chiar de la sfârșitul veacului al XVI‐lea, fie prin așezarea altor oameni liberi, în perimetrul localității, la o data ulterioară.               

Zuvelcați. S‐a vehiculat idea că Zuvelcați ar fi un sat vechi, însă nu este nici o dovadă în acest sens. Despre această așezare se nota că "este locuit aproape numai de moșneni și este unul din satele cele mai vechi din partea locului" găsindu‐se trecut, ca sat mare și populat, în lista satelor din anul 1741.