Date Istorice
Atestari documentare
Satele care formează comuna Aninoasa nu se înscriu în şirul localităţilor unde s-au făcut descoperiri arheologice. Unii învăţători afirmă că şcolile ar fi deţinut în trecut topoare de piatră din epoca neolitică, dar că s-au pierdut. Dacă adevărul acesta este, atunci vina cadrelor didactice este cu atât mai mare, deoarece acele topoare erau importante piese de material didactic.
Se impune să se facă cercetări arheologice de către specialişti ai Muzeului Judeţean Argeş, mai cu seamă în zona unde s-au aflat satele medievale Răugeni (locul se numeşte astăzi Rugeanca) şi Slănicul de Jos, unde câteva toponime sunt indicii importante (Dealul Bisericii, Valea Bisericii, Vadul Carului, Valea lui Stroe etc.), susţinute de un document din 15 mai 1644.
Satele care compun actuala comună sunt mult mai vechi decât apar ele în documentele scrise. Câtă vreme locuitorii lor au fost moşneni, oameni liberi, n-au fost motive ca ele să apară în documente. Şi dacă ne gândim că ştiinţa de carte apare târziu şi că multe documente s-au pierdut de-a lungul anilor, ne putem explica de ce aceste aşezări omeneşti nu sunt menţionate mai devreme. Numele de sate şi de oameni apar atunci când ocini (moşii) întregi sau numai părţi din ele trec de la un proprietar la altul, pe diferite căi (vânzări, danii, întăriri din partea domnului) sau cu ocazia menţionării unor martori.
Aninoasa
Este menţionat la 13 august 1437 când voievodul Vlad Dracul a dăruit „boierilor domniei mele Voinea şi Radul şi Dragomir şi Albul şi Vâlcsan şi Vlaicul" mai multe sate, printre care şi „Aninoasa de Sus", scutindu-le de „vama oilor, de vama porcilor, de vama stupilor, de găletărit, de vinărici, de dijme, de cositul fânului, de talpe, de podvoade şi cărături şi de toate, adică slujbele mari şi mici" .
Următorul document în care este menţionat satul datează de la 14 decembrie 1570, când voievodul Alexandru al II-lea dă „lui Radul cu fraţii lui, Dragomir şi Albul şi Nan şi cu fiii lor, câţi le va lăsa Dumnezeu, ca să le fie ocină în Aninoasa, din plasa lui Badea, partea lui Oancea, din toată, jumătate, din vecini şi din mori şi din dârstă şi
La 19 aprilie 1577 Alexandru al II-lea voievod dă „poruncă a domniei mele lui Mogoş şi lui Manea şi lui Mihăilă şi lui Stepan şi cu fiii, câţi Dumnezeu le va da, ca să le fie ocina Aninoasa şi Răugeni, cu toată partea lui Pătru şi a lui Tudoran şi a lui Dobre, oricât se va alege din hotar în hotar, din apă şi din câmp şi din pădure şi din munte şi din sus şi din jos şi de pretutindeni pentru că au cumpărat pentru 2700 aspri gata" .
Alte documente menţionează nume de oameni din Aninoasa care au fost martori la încheierea unor tranzacţii: la 12
În secolul al XVII-lea documentele menţionează de mai multe ori satul Aninoasa datorită boierului Tudoran pitarul din Vlădeşti, a fiilor acestuia şi mai ales a nepotului său Tudoran mare clucer, care îşi avea locuinţa în Aninoasa.
Mănăstirea Aninoasa devenind proprietarul moşiei şi satului Aninoasa, a făcut ca documentele care le menţionează să se înmulţească.
Catagrafia din anul 1774 nu înregistrează satele Aninoasa şi Rugeni, fiindcă ele intraseră în proprietatea mănăstirii Aninoasa, de aceea este menţionată numai aceasta ca proprietară a moşiei şi locuitorilor ce o locuiau.
Harta Ţării Româneşti, realizată de colonelul austriac Specht, între 1790 şi 1791, plasează satul Aninoasa lângă mănăstire, numele fiind puţin alterat: „Linoasa" , dar satul este grupat, pe stânga râului Bratia, ceea ce înseamnă că înglobase şi satul Rugeni (vezi anexa 2).
Răugeni (Răogeni, Râugeni, Rugeni)
În hrisovul din 13 august 1437, emis în cancelaria lui Vlad Dracul, alături de Aninoasa, este menţionat şi acest sat. Timp de aproape un secol satul nu mai este menţionat în documente. Abia la 1 septembrie 1532 voievodul Vlad Înecatul întăreşte boierului Albu şi copiilor săi, Stan, Vlaicu, Neagoe, Zoica şi Neacşa „în Râugeni a patra parte" .
La 22 ianuarie 1572 satul este menţionat din nou, într-un document emis în cancelaria voievodului Alexandru al II-lea, cu ocazia stabilirii hotarelor satului Năpârteni (astăzi înglobat în satul Berevoieşti Ungureni) . După doi ani sunt menţionaţi Ştefan şi Bran din Răugeni care, împreună cu „fraţii lor din Năpârteni şi Cerăşani" se plâng domnitorului că satul Năpârteni este al lor, fiindu-le cotropit de către bunicii lui Vlaicu logofăt şi ai lui Mihnea postelnic .
Apoi este menţionat la 19 aprilie 1577, alături de Aninoasa, când domnitorul Alexandru al II-lea întăreşte ocini în sate „lui Mogoş şi lui Manea şi lui Mihăilă şi lui Stepan" . La 2 martie 1627 Ene (Iane) paharnic, tatăl lui Tudoran, cumpără o delniţă „în sat de în Rugeni" de la Dima din Berevoieşti . De asemenea, satul mai este menţionat la 20 august 1631 când „Neagoe ot Răogeni" este martor la efectuarea unei tranzacţii , la 29 aprilie 1641 când Neagoe din Răugeni vinde o „livade pe Valea Peperig, cu pădure" şi la 11 martie 1642 când s-a ales moşia Aninoasa şi Rugeni a jupânesei Chera, mama lui Tudoran, viitorul ctitor al mănăstirii Aninoasa .
La 8 martie 1677 ctitorul mănăstirii Aninoasa, Tudoran mare clucer, a lăsat acesteia toată averea, printre care şi câteva delniţe în Răugeni.
Ca şi satul Aninoasa, satul Răugeni (Rugeni) a devenit proprietate a mănăstirii Aninoasa şi nu va mai fi menţionat ca sat separat, fiind încorporat în Aninoasa.
Slănicul de Jos (Valea Siliştii)
Sub numele de Slănic este menţionat prima dată la 24 iulie 1525 într-un document emis în cancelaria voievodului Radu de la Afumaţi, prin care acesta întăreşte jupaniţei Maria şi fiului său Ivaşco, la moartea soţului ei, Baldovin pârcălabul, mai multe proprietăţi, printre care şi în „Slănic partea lui Lalu şi Doiciu, toate" . Jupaniţa Maria, călugărindu-se, a lăsat averea, la 29 august 1526, fiului său Ivaşco şi fiicelor Calea şi Velica .
Prin urmare Slănicul este menţionat cu aproape 100 de ani mai târziu decât Aninoasa şi Rugeni, dar aceasta nu înseamnă că s-a format mai târziu. Cu cât timp în urmă intrase pârcălabul Baldovin în posesia unei părţi din satul Slănic, documentele nu menţionează.
Documentul din 19 aprilie 1560 consemnează intenţia slănicenilor „Drăghici şi Mirca şi Ivaşco" de a acapara satul Domneşti, stăpânit de mănăstirea Argeş .
Primul document care menţionează explicit satul Slănicul de Jos este cel din 22 ianuarie 1572, emis în cancelaria voievodului Alexandru al II-lea, când se stabilesc hotarele satului Năpârteni (astăzi înglobat în satul Berevoieşti Ungureni) . Dar şi cele datate anterior, ca şi cele din 14 mai 1573 şi 30 ianuarie 1577 , după conţinutul lor, se referă la acelaşi sat. Documentele ulterioare se referă la strădania locuitorilor Slănicului de Jos de a ieşi din starea de dependenţă în care ajunseseră faţă de boierii Goleşti, apoi faţă de Tudoran Aninoşanul şi mănăstirea Aninoasa (vezi capitolul Evoluţia Proprietăţii).
Catagrafia din anul 1774 nu menţionează satul Slănicul de Jos, fiindcă se afla în aceeaşi situaţie ca Aninoasa şi Rugeni, adică făcea parte din moşia mănăstirii Aninoasa.
Harta lui Specht, întocmită între anii 1790-1791, care înregistrează bine topografia locului, marchează un sat, la vest de Aninoasa, exact pe locul unde se află astăzi partea veche a satului Valea Siliştii, adică pe dreapta pârâului Slănic, înainte de vărsarea în acesta, pe partea dreaptă, a pârâiaşului astăzi numit Valea Siliştii. Cartograful austriac îl numeşte Wladest. La sud de pârâiaşul Valea Siliştii este marcată altă aşezare, însă mai mică, iar mai la sud altele trei, tot mai mici, numite tot Wladest. Cel plasat la nord de pârâiaşul Valea Siliştii este fostul Slănic de Jos, care se aflase la circa 3 km mai la nord, către Slănicul de Sus. Cu numele de Valea Siliştii este înregistrat în anul 1836, când forma un singur sat cu Vlădeştii de Sus (vezi capitolul Evoluţia Proprietăţii).
Slănic (de Sus)
Aşa cum am mai arătat primele informaţii despre aşezările umane au apărut atunci când ocinele au trecut de la un proprietar la altul prin vânzări, danii ori întăriri asupra unor moşii din partea voievodului. Deşi satele din jur deveniseră dependente de mari proprietari (boieri sau mănăstiri), moşnenii slăniceni au rezistat, păstrându-şi independenţa. Acesta este motivul pentru care Slănicul apare în documente mai târziu.
În hrisovul din 29 decembrie 1532, emis în cancelaria voievodului Vlad Vintilă, prin care îi sunt întărite proprietăţi lui Vlaicu clucer cu fraţii şi nepoţii lui, este menţionat ca vecin şi Slănicul: „ca să le fie satul, anume Năpârtenii toţi […]. Şi să le fie în Berivoeşti şi în Drăgăneştii de la Slănic a treia parte" . Toponimul Drăgana de astăzi credem că are legătură cu „Drăgăneştii de la Slănic", adică de lângă Slănic, acesta definind partea de răsărit a satului Slănic, hotar cu Berevoieştii Ungureni.
Deşi menţiunea nu se referă direct la satul Slănic, dar având în vedere că toponimul Drăgana desemnează o zonă departe de Slănicul de Jos, credem că nu greşim dacă socotim data de 29 decembrie 1532 ca prima atestare documentară a satului.
Hrisovul din 21 aprilie 1599, emis în cancelaria lui Mihai Viteazul, menţionează doi martori: „Ştirbin şi Stoian din Slănicul de Sus" , acesta fiind primul document care menţionează explicit satul Slănicul de Sus, pentru a-l deosebi de cel de jos.
Şi documentele din 16 aprilie 1613, 29 ianuarie 1630, 5 august 1634 ş.a. menţionează simplu Slănic , dar după conţinut este vorba despre Slănicul de Sus. Însă documentele din 26 noiembrie 1636 , 20 aprilie 1638 , 15 mai 1644 , 25 aprilie 1656 fac referiri explicite la Slănicul de Sus, aflat în situaţia de vecin al altor sate, sau menţionând martori din acest sat cu ocazia încheierii unor tranzacţii.
Documentul din 20 decembrie 1742 este primul care se referă la vânzarea de proprietate între moşnenii slăniceni .
Catagrafia din anul 1774 menţionează satul Slănic, adică cel de Sus, făcându-se precizarea că se afla pe proprietate moştenească . Şi harta Ţării Româneşti, întocmită de colonelul austriac Specht, în anii 1790 şi 1791, menţionează satul Slănic, aşezat pe partea dreaptă a pârâului Slănic însă şi câteva case pe stânga pârâului, la nord de drumul ce leagă Câmpulungul de Curtea de Argeş (mai multe amănunte la capitolul Evoluţia Proprietăţii).