Bogatiile subsolului

Subsolul Aninoasei, Slănicului şi Văii Siliştii conţine cărbune inferior (lignit), care a început să fie exploatat încă de la finele secolului al XIX-lea, însă în cantităţi mici. Extinderea exploatării acestei bogăţii s-a făcut în deceniile şase-şapte ale secolului al XX-lea, prin exploatări la suprafaţă şi galerii (vezi capitolul Ocupaţiile Locuitorilor). 

Albiile râurilor Bratia şi Slănic pe toată lărgimea lor şi în adâncime conţin cantităţi mari de nisipuri, pietrişuri, dar şi pietre mari, acestea fiind folosite de locuitori la întreţinerea drumurilor şi la construcţii. În satul Aninoasa o balastieră exploatează şi sortează nisipul din albia Bratiei care este comercializat. 

Subsolul Slănicului conţine şi ape minerale care au fost folosite la tratarea unor afecţiuni (vezi capitolul Sănătate), dar şi izvoare puternic sărate pe care le prezentăm în paginile care urmează. 

Aceste izvoare, aflate în partea de nord a satului Slănic, în albia râului, au fost folosite de către locuitori de când s-au aşezat în această zonă. În documente scrise aceste izvoare sunt menţionate la începutul secolului al XIX-lea. Astfel, la 18 decembrie 1831, Vornicia din Lăuntru îi ordonă ocârmuitorului de Muşcel să închidă izvorul sărat, deoarece folosirea apei de către săteni împiedică vânzarea sării de la ocne şi astfel se aduc prejudicii bugetului ţării: „ieste o fântână din care izvorăşte o apă prea sărată, care fântână, în vremea trecută aflându-să supt îngrijirea şi strejuirea vătafului dă plaiu, iera cu totul închisă şi astupată cu mărăcini, iar acum după înştiinţarea ce am primit de la cămăraşii ot vel ocnă* fiind slobodă, fără nicio strejuire, mulţi din lăcuitorii acelui judeţ mergu cu butoaie pă cai de iau de la numita fântână acest fel de apă sărată, cu care nu numai însuşi să întrebuinţează, dar şi o vând prin sate pe parale patru ocaua şi cu acest mijloc încetând călăreţii a mai merge la ocnă pentru cumpărătoarea sării, să pricinuieşte huzmetului simţitoare pagubă". 

Documentul ne arată limpede că apa sărată (saramură, cum este numită de către localnici), era folosită nu numai de către slăniceni, ci de către locuitorii mai multor sate din judeţul Muşcel. Afară de aceasta au apărut negustori de apă sărată care o transportau în „butoaie pă cai", vânzând-o cu patru parale ocaua. 

Paguba din bugetul statului a determinat pe oficialităţile ţării să ceară astuparea izvoarelor. La 22 decembrie 1831, Ocârmuirea judeţului Muşcel porunceşte subocârmuitorului plaiului Nucşoara să meargă la faţa locului şi să astupe fântâna. La 10 ianuarie 1832 subocârmuitorul Dimitrie Urieanu a raportat că a astupat izvorul. Facem precizarea că saramura era folosită de către gospodari în stare naturală, pentru pregătirea mâncării, ca şi pentru animale, dar prin fierbere se obţinea o sare foarte fină, în stare solidă. 

Sarea a fost exploatată de la Ocna Mare (Ocnele Mari), de lângă Rm. Vâlcea, fiind un bun al ţării, care aducea venituri importante la vistierie. Sarea era luată de la ocnă de către cărăuşii de sare, care o transportau pe cai şi o vindeau în localităţile ţării. Însă aceştia au întâmpinat greutăţi în vânzarea sării în satele de munte, fiind puşi să plătească taxă de către „păzitorii hotarelor", sub nume „dă havaet". De aceea Vornicia, la 24 ianuarie 1832, cere Ocârmuirii judeţului Muşcel să curme acest obicei şi să fie lăsaţi călăreţii în pace, fiindcă altfel nu vor mai cumpăra sare de la ocne, iar ţara va fi păgubită. În aprilie 1832 Sfatul Administrativ trimite poruncă la judeţe pentru a fi lăsaţi în pace cărăuşii de sare spre schelele Dunării şi să nu li se ia „vamă, havaet etc.". Cărăuşii de sare erau plătiţi de către Cămărăşia Ocnelor Mari, în funcţie de cantitatea de sare pe care o vindeau. 

Slănicenii sau străinii care se ocupau cu negustoria apei sărate au destupat iarăşi fântâna, fapt reclamat, la 4 mai 1832, de Cămărăşia Ocnelor Mari la Ocârmuirea judeţului Muşcel. Aceasta din urmă a poruncit subocârmuitorului plaiului Nucşoara să verifice şi să ia măsuri. La 2 iunie 1832 acesta raportează că „am pus de au astupat-o, atât cu mărăcini bătuţi cu mae, cât şi cu bolovani de pietre mari rădicaţi de 10-12 oameni, băgaţi într-însa". Însă rezultatul era acelaşi, fiindcă „noaptea vine din alte părţi lăcuitori şi o destupă şi ia apă; această astupare s-a urmat în 5-6 rânduri şi tot au destupat-o". Spune că el în persoană a fost acolo şi a pus mai mulţi oameni s-o astupe „făcându-i deasupra şi movilă şi tot au destupat-o şi nu să pot prinde din pricină că acest izvor este într-o pădure mai depărtată de sat". Ocârmuitorul i-a poruncit s-o astupe din nou cu pământ şi pietre mari şi să pună „paznici prin taină" dintre slăniceni pentru a-i prinde pe făptaşi . 

Documentele din deceniile următoare pierzându-se, informaţiile despre izvoarele sărate lipsesc. C.D. Aricescu, în lucrarea sa despre istoria Câmpulungului, tipărită în anii 1855-1856, spune că a vizitat „mina de sare abandonată din Slănic" . Afirmaţia lui Aricescu ne lasă să înţelegem că cel puţin în timpul când el a vizitat satul Slănic apa sărată nu mai era folosită. 

Pentru deceniile următoare documentele lipsesc, de aceea nu ştim dacă izvoarele de apă sărată mai erau căutate la fel ca în perioada de care am vorbit. În diferite raportări ale comunei sau plasei către prefectură izvoarele erau menţionate ca existând. 

Învăţătorul Dragomir Hera Antone, în lucrarea sa monografică despre satul Slănic, ne-a lăsat informaţii interesante, el fiind martor ocular. „Apa aceasta sărată este foarte tare, încât oamenii o folosesc aşa lichidă în bucătărie sau fierb apa şi obţin o sare cristalizată. Aceste isvoare sărate au atras, în timpul ocupaţiei germane, oameni din depărtare de zeci şi chiar sute de chilometri, cari veneau cu carele cu butoae de luau saramură pentru satisfacerea nevoilor gospodăreşti în locul sări, care, deşi în abondenţă mare altădată, acum sub stăpânirea duşmană nu se mai vindea în comerţ sau dacă se vindea pe sub mână costa 5 lei kg. În timpul ocupaţii, spun localnici*, că erau căruţele la saramură ca la bâlci şi că dacă s-ar fi încasat o tacsă numai de 10 bani la Dal de saramură, s-ar fi putut aduna zilnic 50-100 lei", care s-ar fi făcut venit comunei. 

Documentul ne prezintă şi comportamentul condamnabil al primarului instalat de nemţi, care se ocupa de buzunarul propriu. „Profitând de slăbiciunea administraţiei noastre din timpul ocupaţiei, câţiva locuitori din sat, între cari şi primarul instalat de nemţi, au căutat să tacseze pe streinii cari luau saramura, desigur cu puterea pumnului, încasând timp de câteva luni, câteva mii de lei; dar cei tacsaţi în modul acesta ilegal au reclamat autorităţilor germane, iar aceştia au ordonat suprimarea tacsei şi au pus tablă că e «Gratis» a se lua saramură la locul cu isvorul de apă sărată, oprind astfel lăcomia celor abuzivi".

După douăzeci de ani învăţătorul Victor Moisescu din Slănic, în lucrarea sa scrisă pentru obţinerea gradului didactic I, lasă informaţii scrise despre apa sărată din localitate: „vin oamenii de prin satele din jur ca la bâlciu cu căruţele să ia saramură. Această apă este fiartă şi dă o sare foarte sărată şi frumoasă". 

Şi astăzi izvoarele sărate curg în albia Slănicului, însă apa este folosită tot mai puţin, deoarece sarea se găseşte în tot momentul în unităţile comerciale şi la preţ accesibil. 

Învăţătorul se referă şi la alte bogăţii din Slănic: „S-au mai făcut sondagii şi au dovedit că se găseşte şi petrol în subsolul moşiei Slănicului. Lignit se găseşte în abundenţă, pentru care se încearcă a-l exploata cât de curând".